Cât de „monetară” mai este inflația?

Inflația din România a coborât sub 6,2% în august, o veste bună dacă privim doar cifra de ansamblu. Dar structura inflației ridică o întrebare mai dificilă: cât din această inflație mai este determinată de factori monetari și cât e produsă de o economie în care costurile și prețurile serviciilor continuă să se reașeze?

Datele din comunicatul INS sunt sugestive. În august, prețurile serviciilor erau cu 11,28% peste nivelul din august anul trecut, în timp ce inflația generală era de 6,17%. Cu alte cuvinte, în spatele dezinflației agregate există un sector al serviciilor în care presiunile asupra prețurilor rămân mult mai puternice.

De ce contează acest lucru?

Pentru că multe dintre serviciile respective sunt locale, intensive în forță de muncă și dificil de înlocuit prin importuri. Un mecanic, un medic, un frizer, un restaurant sau un furnizor de servicii personale nu poate fi automat înlocuit cu un serviciu mai ieftin din străinătate. Dacă salariile, chiriile, utilitățile, piesele, energia și alte costuri cresc, aceste majorări ajung, cu întârziere, în prețul final.

Iar mecanismul poate deveni circular: costuri mai mari → prețuri mai mari → venituri nominale mai mari → costuri mai mari.

Un exemplu interesant este piața RCA. RCA-ul nu intră în calculul IPC, deci o majorare a primelor să zicem cu o treime într-un an nu apare direct în cifra oficială a inflației. Dar RCA-ul finanțează o parte importantă din ecosistemul reparațiilor auto: asigurătorii plătesc despăgubiri, service-urile efectuează reparațiile, iar costul pieselor și al manoperei se regăsește în costul daunelor. Prin urmare, poți avea prețuri în creștere într-un circuit economic important fără ca acel preț să apară direct în coșul IPC.

Iar INS arată că grupa care include reparațiile auto a crescut cu 10,81% într-un an.

Aici apare întrebarea interesantă: dacă prețurile bunurilor se stabilizează, dar serviciile continuă să crească cu două cifre, mai putem explica totul prin bani și cerere agregată?

Probabil că nu.

Și mai interesant este ceea ce se întâmplă într-o singură lună. În august, IPC-ul a crescut cu numai 0,22%. Dar în spatele acestei medii avem trei realități foarte diferite: alimentele s-au ieftinit cu 0,71%, mărfurile nealimentare s-au scumpit cu 0,61%, iar serviciile cu 0,71%.

Cu alte cuvinte, acel 0,22% e rezultatul unor forțe care trag în direcții diferite. Ieftinirea sezonieră a alimentelor a compensat o parte importantă din scumpirile din restul economiei.

Dacă facem chiar o aproximare simplă folosind ponderile publicate de INS, alimentele, care reprezintă aproximativ 32,5% din coș, au tras inflația lunară în jos cu circa 0,23 puncte procentuale. Mărfurile nealimentare au adăugat aproximativ 0,29 puncte, iar serviciile încă 0,15 puncte. Rezultatul este foarte aproape de cele 0,22 puncte procentuale raportate de INS, diferențele fiind explicabile prin rotunjirile din tabel.

Dar aici apare un detaliu și mai interesant. Dacă scoatem combustibilii, IPC-ul lunar nu mai este 100,22%, ci 99,92%. În schimb, dacă excludem legumele și fructele, IPC-ul lunar ar fi fost de 100,56%!

Cifra de 0,22% trebuie, așadar, privită în context: structura inflației lunare este mult mai tensionată decât sugerează media headline. Ieftinirile puternice ale legumelor și fructelor au tras semnificativ în jos inflația lunară, compensând o parte din scumpirile din restul coșului.

Asta nu înseamnă că politica monetară nu contează. Dobânzile, creditul, cursul și lichiditatea influențează evident cererea și formarea prețurilor. Dar structura actuală sugerează că o parte tot mai importantă a inflației poate avea o componentă de cost și de ajustare a prețurilor relative.

De fapt, diferența dintre 6,2% inflație generală și 11,28% inflație în servicii este poate mai importantă decât cifra headline.

Pentru că poți să învingi o parte din inflație prin politică monetară, dar nu poți rezolva prin dobânzi productivitatea scăzută, costul forței de muncă, lipsa concurenței în anumite servicii, costurile de reparație sau prețul terenului și chiriile.

Aici merită adusă în discuție și teoria Balassa-Samuelson. Într-o economie care se dezvoltă, productivitatea poate crește rapid în sectoarele expuse concurenței internaționale. Dar în multe servicii locale productivitatea crește mai lent, în timp ce salariile sunt influențate de nivelul general al economiei. Diferența ajunge, inevitabil, într-o anumită măsură, în prețul serviciului.

Nu este nevoie ca frizerul, medicul sau mecanicul să devină mai „ineficient”. Este suficient ca prețul muncii să crească mai repede decât productivitatea muncii în acel serviciu.

Și aici cred că merită pusă întrebarea corectă:

Nu doar „câtă inflație avem?”, ci „ce fel de inflație avem?”

Dacă bunurile încetinesc, dar serviciile rămân la 10–11% pe an, atunci România poate intra într-o perioadă în care dezinflația headline coexistă cu o inflație persistentă a serviciilor. Iar aceasta e mult mai greu de eliminat prin instrumente monetare.

Mai există însă un reper pe care cifra de 6,2% îl ascunde. De la începutul anului, prețurile au crescut deja cu 4,6%, iar rata medie a modificării prețurilor în ultimele 12 luni este de 9,5%. Cu alte cuvinte, economia a trecut de la ritmuri foarte ridicate de creștere a prețurilor către ritmuri mai mici, dar nivelul prețurilor nu se întoarce nicăieri.

Asta face ca cifra de 6,2% să fie reală, dar să nu spună singură toată povestea inflației din economie