România nu duce lipsă doar de capital, ci mai ales de capital care circulă. Problema subcapitalizării este veche: nu am avut niciodată suficient capital raportat la dimensiunea economiei, iar dezvoltarea țării a depins mult timp de resurse venite din exterior. De aceea, atunci când capitalul extern se retrage, nu dispare doar un investitor sau un profit care ar fi putut fi reinvestit local, ci se reduce și capacitatea unei economii deja subcapitalizate de a finanța investițiile următoare.

Subcapitalizarea se vede și în raportul dintre capital și populație. Salariile nu depind doar de munca angajatului, ci și de tehnologia, infrastructura și echipamentele cu care lucrează. Acolo unde există mai mult capital pe locuitor, productivitatea este mai ridicată, iar veniturile pot crește odată cu ea. În România, problema nu este doar că avem mai puțin capital decât economiile dezvoltate, ci și că o parte importantă din cel existent este alocată unor active cu rotație foarte lentă.

Aici apare paradoxul.

Atunci când un investitor străin își vinde activele, ar trebui să existe capital autohton capabil să preia o parte din ceea ce lasă în urmă. Economiile populației, fondurile de pensii, capitalul antreprenorilor, fondurile de investiții și investitorii individuali ar trebui să poată finanța companiile românești și să circule prin bursă. Pentru asta însă, capitalul trebuie să fie disponibil.

Cel mai mare investitor român este, de fapt, proprietarul de apartament

Peste 90% dintre români locuiesc în locuințele pe care le dețin în proprietate, mult peste nivelurile din Germania, Elveția, Franța, Marea Britanie sau Statele Unite. Nu e doar o chestiune de mentalitate, ci rezultatul unei istorii în care capitalul a fost rar, piețele financiare s-au dezvoltat lent, inflația a erodat economisirea, iar alternativele de investiții au fost limitate.

Când ai puține opțiuni, investești în ceea ce poți vedea și înțelege. Un apartament e o formă concretă de avere, poate fi utilizat, transmis copiilor și își poate păstra valoarea în timp. Problema nu e investiția în imobiliare, ci faptul că acestea absorb o mare parte din capitalul disponibil.

Diferența esențială e viteza de rotație a capitalului. Capitalul investit într-o companie poate finanța succesiv fabrici, extinderi și proiecte noi. În schimb, capitalul investit într-un apartament poate rămâne blocat acolo decenii. Nu e capital pierdut, dar e mult mai greu de realocat către alte activități economice.

Când capitalul e puțin, această diferență contează. Putem avea averi private importante și, în același timp, prea puțin capital disponibil pentru finanțarea economiei.

Marii investitori români sunt tot români

Capitalul românesc nu înseamnă doar marile averi. Înseamnă economiile unei familii, banii unui antreprenor, activele unui fond de pensii sau participațiile unui investitor la o companie listată.

Pe măsură ce averea crește, se schimbă și modul în care este administrată. Cel care are 100.000 de euro poate considera că un apartament e cea mai simplă formă de conservare a averii. Cel care administrează 100 de milioane nu își poate permite să concentreze totul într-un singur activ și își diversifică portofoliul prin participații, obligațiuni, acțiuni și afaceri. Cu toate acestea și marile averi românești sunt preocupate excesiv de real estate, comparativ cu “omologii” germani sau austrieci. Chiar și atunci când investesc în companii, bursă sau alte active financiare, mulți investitori continuă să acorde o atenție disproporționat de mare proprietăților, de la terenuri și clădiri comerciale până la proiecte rezidențiale și logistice.

Cu alte cuvinte, marele investitor român e tot un român care a acumulat capital, doar că a învățat să nu-l transforme integral în proprietăți rezidențiale. Diferența e de structură a portofoliului, nu de obsesie: pe măsură ce averea crește, investițiile se diversifică, dar fascinația pentru „cărămizi” rămâne.

De aceea e greșit să spunem că România nu are capital românesc. Are. Numai că o parte semnificativă e imobilizată în terenuri, case și apartamente. Averea există. Capitalul mobil e mai puțin.

Când capitalul străin pleacă, cine îi ia locul?

Într-o economie bine capitalizată, ieșirea unui investitor nu înseamnă dispariția activului. Poate însemna doar schimbarea proprietarului. Un fond local, un investitor instituțional sau un antreprenor autohton poate cumpăra activul și poate continua investiția.

Aceasta e una dintre funcțiile unei piețe de capital dezvoltate: proprietatea asupra economiei se poate schimba fără ca activele productive să dispară.

Problema României e că, atunci când capitalul extern se retrage, nu există întotdeauna suficient capital autohton mobil pentru a-i lua locul. Nu pentru că românii n-au avere, ci pentru că o mare parte din ea este deja plasată în imobiliare.

De aici paradoxul: putem avea oameni cu averi importante și, simultan, o economie care suferă de lipsa capitalului. Averea privată și capitalul disponibil pentru finanțarea economiei nu-s același lucru.

Bursa poate face ceea ce imobilul nu poate

De aici importanța bursei, nu ca instrument de speculație, ci ca infrastructură de realocare a capitalului.

Când un român cumpără acțiuni ale unei companii, capitalul său poate finanța investiții, tehnologie, logistică, cercetare sau extinderi. Mai important, participația poate fi vândută ulterior, iar capitalul poate fi realocat către alte oportunități.

În schimb, un apartament e un activ cu un ciclu mult mai lung. Nu e nimic greșit în această alegere. Problema apare atunci când ea devine forma dominantă de acumulare a averii.

O economie are nevoie de locuințe, dar și de companii, utilaje, infrastructură, energie, tehnologie și cercetare. Toate acestea au nevoie de capital.

De ce poți fi chiriaș și, totuși, proprietar de capital

În economiile cu mult capital pe locuitor, o familie nu trebuie să transforme obligatoriu economiile într-o locuință pentru a participa la acumularea de avere. Poate locui cu chirie și, în același timp, poate deține o parte din economie prin acțiuni, fonduri de pensii, obligațiuni sau fonduri de investiții.

În România, locuința îndeplinește simultan prea multe funcții: e casă, investiție, economisire, pensie, moștenire și garanție. În economiile mai capitalizate, aceste funcții sunt separate.

Aceasta e una dintre diferențele dintre o economie care acumulează avere și una care acumulează capital productiv.

Capitalul care pleacă și capitalul care rămâne

Problema capitalului străin e legată și de migrație. Românii n-au plecat doar după salarii mai mari, ci și către economii mai bogate în companii, investiții, tehnologie și capital pe angajat.

Românii se duc practic după capitalul care lipsește sau e prost alocat în țara lor.

De aceea, capitalul care pleacă din România nu reprezintă doar o problemă contabilă. În spatele lui există investiții, productivitate, know-how, lanțuri de furnizori și locuri de muncă. Dacă în locul lui nu apare suficient capital autohton, economia pierde din capacitatea de a transforma munca în venituri mai mari.

România are nevoie de capital care circulă

Nu avem doar problema plecării capitalului străin. Avem și problema că o parte importantă a capitalului autohton e blocată în active cu rotație lentă și nu poate prelua rapid locul celui care pleacă.

Un apartament nu e capital inutil, însă nu poate finanța singur companii noi, fabrici sau investiții productive. România are nevoie de mai mult capital. Dar, poate și mai important, are nevoie ca o parte mai mare din capitalul pe care îl are deja să poată circula.

Problema nu e doar cât capital avem, ci cât din el poate fi pus la lucru, în măsura în care nu e blocat în case. 

• Guvernul pe care îl pot cumpăra/The Government Money Can Buy

  Next >