Amânarea plăţii ratelor de credit la bănci are impact atât la nivelul debitorilor, cât și al creditorilor. Pentru prima categorie, va putea să atenueze birocrația măsurilor guvernamentale. În ceea ce-i privește pe creditori echivalează cu darea în plată.

Practic, ceea ce rezolvă o astfel de măsură e ca din punct de vedere al menajelor să nu se simtă îndatorarea ce intervine din modul în care guvernul ia măsuri, pe seama transferării către sistemul bancar.

Ceea ce nu-i foarte clar și afectează inițiatorul acestei măsuri e impactul fiscal indus, prin transferarea din sectorul neguvernamental spre cel financiar-bancar a unor deficite.

Ar fi interesant de aflat dacă există vreun studiu de impact pe partea de colectare fiscală. De asemenea, este de așteptat ca restrângerea activității să determine o limitare a inflației și nu o mărire a ei. Însă, chiar dacă inflația nu-și va arăta colții, accentuarea lipsei de performanță se va vedea în deflatorul PIB.

Marea problemă este că o astfel de abordare nu garantează reluarea activităţii economice. Şi la un buget proiectat deja cu un deficit de 3,5% din PIB, la ce nivel va creşte costul finanţării în paralel cu soldul negativ? În locul unor măsuri guvernamentale uşor de luat, care să stimuleze circulaţia facilă a banilor, se aruncă cocoaşa sistemului bancar, de parcă statul nu e poporul şi el se ocupă doar cu conservarea unor privilegii. Într-adevăr, România avea nevoie de ofertă internă de bunuri, nu de controlul cererii agregate, dar nu era necesar un astfel de şoc ca să ne dăm seama de asta. Îngheţarea economiei pe termen de nouă luni este un lucru deosebit de periculos.

• Oare de la ce nivel trebuie să pornească schimbarea de mentalitate?

  < Prev
• Eurocentrism și feudalism

  Next >