De ce la noi nu e nicio deosebire între piaţa acţiunilor şi a timbrelor?

Știți cântecul trupei O-Zone, devenit hit internațional: Alo, alo, sunt eu Picasso/ Ți-am dat beep, și sunt voinic.

Formația s-a desființat de mult, dar datorită reclamei făcute de artiștii moldoveni, o pictură de Pablo Picasso s-a vândut la o licitație a casei Christie's, la New York, cu 180 de milioane de dolari, după ce fusese cumpărată cu 32.

Da, dar între cele două momente când s-a obținut câștigul de aproape 150 de milioane au trecut 18 ani, timp în care n-au existat cotații continue pe piață.

Iar în această categorie intră și monedele vechi, cărțile sau timbrele. Ba chiar și acțiunile junk. Cu mențiunea că dacă în cazul artei contează educația colecționarilor, la acțiuni, precum cele ale Facebook, față de care în 10 ani s-ar putea schimba preferințele, e important factorul oportunitate.

Se vede că avem două tipuri de piețe, unele cu puține criterii și ilichide, celelalte, complexe, unde se pot aplica principii de analiză cantitativă.

Întrebarea este însă de ce, în România, acțiunile companiilor blue chips, care, pe piețele dezvoltate au lichiditate mare, se tranzacționează sporadic și nu-s mai lichide decât e piața timbrelor în Occident?

Fiindcă atât timp cât, la noi, se vând în cantitate redusă bunuri care pe piețele dezvoltate se tranzacționează în volume mari, e clar că există o problemă de continuitate a piețelor.

Chestiune ce nu se poate rezolva decât printr-o majorare a volumelor, în paralel cu utilizarea instrumentelor de același fel din alte țări.

Avem, deci, o pregnantă problemă de mediu economic, câtă vreme activele care ar trebui să aibă un grad scăzut de raritate se tranzacționează precum cele cu grad mare.