Statul degeaba

Aş putea să-mi încep textul în ritm de sorcovă: Anul iar se înnoieşte/ Motorina se scumpeşte!

Sau mai bine c-o rugăciune, precum Tetelu: Dă Doamne deflaţie! Cu toate avantajele ei: ieftineşte materiile prime, micşorează costul capitalului şi oferă mărfuri la preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare. Şi eliberează resurse din portofolii către economia reală. Acordă un vot de încredere celor care s-au dovedit a fi buni administratori ori salariaţi pricepuţi.

Dar a-i cere lui Dumnezeu deflaţie înseamnă a fi antieuropean. Banca Centrală Europeană a dus la zero dobânda pentru a susţine preţul activelor. Adică, politica monetară s-a opus eliberării de resurse din portofolii către economia reală.

Înseamnă a fi nu doar antieuropean, ci şi antikeynesian, pentru că Lord Keynes a “decretat” că preţul activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Iar un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a creşte la loc preţul imobilelor. Deşi Phelps a atras atenţia că e imposibil ca preţul activelor să revină pe trend ascendent fără ca și celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii (salariile), să nu crească. Deci astfel e indusă o spirală inflaţionistă şi cu această ocazie ajungem în vremurile noastre.

În prezent, niciun european n-o duce prea bine, dar fără ajutorul inflaţiei statul nostru ar intra în colaps. Poate că le-ar fi bine indivizilor plini de calităţi antreprenoriale în deflaţie, dar în lipsa hazardului moral şi selecţiei adverse guvernanţii noştri ar trage obloanele şi atunci ei conduc cu inflaţie.

Ba mai mult, “elita” conducătoare îşi arogă merite cum ar fi acela că a ţinut datoria publică la/sub 50% din PIB. Emoţionant, numai că aceasta a fost avertizată că pragul de alertă s-ar situa la 40% din PIB, iar la începutul anilor 2000 datoria se plasa la 10% din PIB. Se observă că deosebirea între inflaţie plus îndatorare şi deflaţie ţine de calităţi!