De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult

Chestiunea majorării prețurilor a devenit atât de preocupantă încât au apărut reclame la mari distribuitori, care în mesajul de marketing susțin că se luptă cu inflația. Asta chiar dacă totul se reduce la a pune pe etichetă, peste prețul deja existent, unul mai mare tăiat, așa cum arăta Mardale într-o caricatură din ciclul: “Promoții și ieftiniri la români”. Problema este însă că banca centrală, care țintește inflația, are ca instrument, prin care poate ancora anticipațiile de creștere a prețurilor, dobânzile. Acesta ar fi principalul instrument de politică monetară. Ceea ce ar însemna că poate acționa doar pe latura cererii.

Da, numai că deficitele pe care le acumulează de ani buni România, în special pe partea structurală, vin pe latura ofertei, în contextul în care inflația se produce “atunci când cresc prețurile”, dar, mai ales, ca urmare a acumulării unor deficite de productivitate. Iar pentru a fi gestionată oferta, Banca Națională nu are nici un rol, ci e nevoie de administratorul guvernamental!

Sigur că s-a împământenit obiceiul ca atunci când se aprind prețurile BNR să acționeze precum pompierul de serviciu. Din păcate, politica monetară, ce are la dispoziție în principal dobânzile în lupta cu inflația, nu o poate combate efectiv, ci doar să realizeze o distribuție a prețurilor. De lipsa de eficiență, care se manifestă prin intermediul inflației trebuie să se ocupe altcineva. Cine? Biserica? Să ne luăm de mâini ca prin forța rugăciunilor noastre să reușim în Săptămâna Luminată o micșorare a prețurilor de consum? Nu, pentru asta e nevoie de persoane cu expertiză la nivel de guvernamental, care să canalizeze măsuri pe latura ofertei. Cea care atunci când nu e gestionată, se apelează la Banca Națională pe partea cerererii, dar al cărei instrumentar nu-l poate substitui, nici pe departe, pe cel al Executivului. Banca centrală nu are cum să revitalizeze piețele de bunuri sau să integreze România în UE la nivelul diviziunii muncii. Piețele au nevoie de capital privat ca să poată funcționa. Investițiile nu se pot înlocui cu fonduri europene, acestea din urmă nu-s în măsură să genereze bunuri tradable, cele ce se pot exporta sau să restrângă importurile și implicit deficitele.

Chiar așa, din cauza deficitelor, datoria publică e pe cale să crească de la 10% la 60% din PIB în două decenii. Deja se plasează la 50% și societatea vădește din ce în ce mai mult simptome de Lumea a Treia, nu neapărat ca în țările africane, ci ca în cele supraîndatorate ale Americii Latine, dominate de junte!