Dacă pensiile se majorează cu 6-7%, oare vor ajunge posesorii de pensii necontributive să cheltuiască mai mult decât salariații, mulți cu copii în întreținere, de care depinde viitorul țării?

Ia să vedem cum stă situația înainte de respectiva decizie. Potrivit ultimelor date statistice, menajele de salariați cheltuiesc 2.479 lei lunar/persoană. Dar lor le mai rămân pentru restul cheltuielilor, în special alimente, mărfuri nealimentare și servicii în jur de 1.400 de lei, fiindcă 1.066 reprezintă cheltuielile cu impozitele, contribuțiile, cotizațiile și taxele.

În timpul acesta, pensionarii angajează cheltuieli totale de 1.477 lei și dau pe mâncare, produse nealimentare și servicii aproape 1.300 de lei, fiindcă taxarea generează în cazul lor costuri de numai 200 de lei.

O mărire a pensiilor cu 6,5%  nu ar pemite pensionarilor să cheltuiască mai mult decât generatorii de productivitate, care e aceea care stă la baza veniturilor, însă cifrele de mai sus arată cât de social este statul nostru, chiar și atunci când e condus de liberali și că principala preocupare e legată de alegeri și de cea mai importantă forță de vot, nicidecum de realizarea unui excedent bugetar, care să întoarcă trendul îndatorării.

Așadar, ne confruntăm cu următoarele defecţiuni. Numărul pensionarilor e mai mare decât cel al salariaţiilor. Cei care beneficiază de desfiinţarea oricărei corelaţii economice între cotizaţie şi pensie au devenit inactivi la mai puţin de 60 de ani. Nu există nicio corelație între productivitate și remunerație şi de aceea , după plata taxelor şi contribuţiilor, salariaţii alocă pentru cheltuieli cam cât pensionarii, cum bine stă unui stat social, aşa cum scrie în Constituţie că suntem.

Dar asta cu precizarea această poziţie redistribuţionistă s-a observat şi la cele mai influente instituţii financiare internaţionale care afirmă, prin vocea conducătorilor lor, că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare.

Mai nou, impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată hărnicia, cine are un job și își mai ia încă unul e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere de pe grilă. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi real negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.

Apropo, cum se poate întâmpla într-un stat atât de bine pus la pus ca inflaţia să nu poată fi compensată de  niciun tip de investiţie, dobânzi sau active bursiere. 

• De ce exista viață și înaintea relaxării cantitative?

  < Prev
• De ce nu sunt românii gentlemeni? Mediul economic oferă răspunsul!

  Next >