Monetariștii nu înțeleg că inflația trebuie să fie o rezultantă a administrării economiei și nu a prețurilor

Întrebările simple sunt cele mai deranjante: Ce trebuie să evalueze, de fapt, inflația? Starea de sănătate a economiei - acest indicator scade atunci când economia merge bine și crește când subvențiile implicite acoperă lipsa de performanță a unui sector sau a altuia.

Ce se întâmplă însă când inflația merge bine, dar economia - nu? Atunci, în loc să se gestioneze economia pentru a rezulta indicatori buni, se administrează direct cifra de inflație. Și e ceva rău în asta? Când se umblă direct la cifră, se ajunge ca inflația să nu mai dea informațiile reale. Dacă inflația/prețurile nu mai joacă rolul potrivit, acela de distribuitor al resurselor financiare, energetice, de muncă și materii prime, piesa intră în repertoriul teatrului absurd. Inflația dictată, mai mică decât temperatura reală a economiei, distorsionează necesarul de materii prime și energie, forțează plata sub nivelul optim al forței de muncă și ieftineste artificial creditele. Inflația este oglinda, economia e obiectul. Dacă vrem o imagine bună, putem lustrui oglinda, dar n-avem voie s-o strâmbăm...

O mai spun o dată, ca să priceapă și monetariștii. Inflația nu trebuie stăvilită prin reguli prestabilite, fiindcă aceasta trebuie să fie o rezultantă a administrării economiei, iar piața reprezintă singurul mecanism capabil să aloce resursele în conformitate cu realitatea. Diferența de abordare rezidă în faptul că în primul caz e nevoie să se gestioneze mai bine economia, ca să rezulte o inflație mai mică, pe când în cel de-al doilea se administrează direct cifra de inflație, indiferent cum merge economia. Adică, după cum se aruncă acum toate pisicile moarte în curtea băncii centrale responsabilizată că nu ancorează anticipațiile când guvernele continuă să le dezancoreze, nici n-ar mai fi nevoie de economie, deoarece creșterea economică se poate extrage la fel de bine și din nivelul de trai.

Îmi amintesc că l-am întrebat la o conferință de presă pe un cunoscut profesor universitar dacă i se pare potrivită o țintire a agregatelor monetare sau o țintire a inflației?

Iată ce mi-a răspuns:

"În primul rând eu nu cred că prețurile în economie trebuie să fie stabile și în cazul acesta nu cred că trebuie să țintească cineva ceva ce este natural instabil în economie.

Iar țintirea inflației are probleme nu doar pe partea de inflație, ci și pe partea de instrumente prin care banca centrală poate ținti inflația.

În legătură cu agregatele monetare voi recurge la un exemplu ca să punctez mai bine. Atunci când Banca Națională emite 1.000 de lei lichizi, ei se duc în sistemul băncilor, care operează cu rezerve fracționare.

Băncile au depozite la vedere pe care le împrumută în funcție de viteza de rotație a banilor, adică împrumută de câteva ori banii aceia la mai mulți indivizi. Și atunci cei care lucrează în băncile centrale nu știu ce efect pot produce 1.000 de lei ulterior în sistemul băncilor comerciale care operează cu rezerve fracționare.

De asta se și spune că o bună parte din expansiunea monetară nu ține de banca centrală, și că are putere limitată atât pe partea de agregate, cât și pe cea de inflație. Părerea mea este că noi ar trebui cumva să încercăm să dăm o importantă mai mică politicilor monetare în a salva economia.

Eu cred că trebuie să găsim calea unor politici economice, pentru că până la urmă degeaba tot aplicăm politici de acestea de stabilizare monetară forțată pe partea de prețuri, curs de schimb, agregate monetare, dacă economia suferă în altă parte.

Politică monetară oricare ar fi ea - țintim prețuri, țintim agregate - nu creează locuri de muncă, într-o economie de piață nu rezolvă problema antreprenorilor, nu creează antreprenori... E o iluzie pe care dacă o întreținem s-ar putea să batem destul de mult pasul pe loc. Trebuie să fim atenți ca politica monetară să nu încurce foarte mult economia reală".

Domnul profesor a adăugat la cele spuse atunci: "În economie nimic nu este zero, nimic nu e gratuit. De ce ar fi gratuit capitalul?".