De ce nu dorim să fii sărac?

Ați auzit de blestemul mașinii de gunoi, care, când ajungi în spatele ei pe sens unic, la jumătatea străzii, vezi că în urma ta mai sunt alte zece automobile și ți se taie total libertatea de mișcare? Ei bine, acesta este un exemplu benign despre “binefacerile” reglementării. Mai bine am lăsa deoparte “gara noastră mică” și ne-am raporta la întregul mapamond pentru a ne întreba dacă ar fi trăit în vremea noastră Franz Kafka, ar scrie mai absurd decât a făcut-o? Dar, Jaroslav Hašek, “tatăl” bravului soldat Švejk, ar fi oare mai sarcastic? Dacă cineva ar avea cumva curajul să-i întrebe și spiritele lor n-ar ști cum să se ascundă mai repede după ce vor fi chemate și vor stinge la iuţeală lumânarea, atunci ar fi clar că timpurile lor aveau mai puțină “încărcătură” absurdă și meritau mai puțin satirizate.

Bunăoară, nu se pomenea nimic de spor natural negativ, creştere economică negativă şi de dobânzi negative, mai e puțin și noile manuale de economie vor consacra şi noţiunea de dividende negative, caz în care deţinătorii de acţiuni vor fi consideraţi colecţionari în loc de investitori. Cred că e destul de clar că trăim în plin suprarealism, asistăm la o diluare a instinctelor, deşi acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.

Și exemplele pot continua, dacă Shakespeare şi-ar fi scris piesele în ziua de azi oare i le-ar fi publicat cineva? Dar povestirile lui Twain, de ce tratament ar fi beneficiat?

Shakespeare nu şi-ar fi văzut jucate Hamlet, Romeo şi Julieta sau Macbeth. Cel mult ar fi putut să-şi pună cap la cap câteva scene cu buget restrâns pe care să le filmeze cu telefonul mobil şi să le uploadeze pe youtube. Iar în măsura în care ar fi avut suficiente scene fierbinţi, aşa ca-n reality show-uri, ar fi înregistrat o reuşită efemeră.

În ceea ce-l priveşte pe Twain, probabil că ar fi ajuns să aibă cel mult un blog.

De fapt, dacă discutăm de dramaturgul Shakespeare şi de umoristul acid Twain, Caragiale avea câte ceva din fiecare, motiv pentru care ar trezi la fel de puţin interes.

Am luat două exemple la întâmplare, pentru că dacă mă concentrez un pic şi-l aduc în discuţie pe Graham Greene, acesta pur şi simplu n-ar exista ca scriitor. N-ar vinde nimic. Cu menţiunea că am recurs la un exemplu neîntâmplător tocmai ca să reliefez motivul pentru care exemplele întâmplătoare, Shakespeare şi Twain, n-ar fi ajuns, în condiţiile actuale, la vârful literaturii universale, acolo unde sunt deja.

Spre deosebire de vremurile acelea, vechi şi depăşite, viteza sporită cu care se petrec lucrurile astăzi, neînsoţită de cultivarea educaţiei individului, face ca societatea momentului să manifeste o acută lipsă de înţelegere faţă de noţiunea de compromis. Mai precis, s-a structurat în aşa fel încât îi propulsează pe cei pentru care orice compromis e acceptabil. De aceea, la nivelurile inferioare s-au cantonat persoanele educate, şi cu cea mai redusă înclinaţie pentru compromis, iar “la vârf” se plasează cei cu cel mai mare apetit pentru a parveni. Acesta propulsează liderii în ziua de azi. Le asigură ascensiunea, în viteză, în ciuda lipsei de bun simţ. Dar, fiindcă ei ajung sus pe seama tupeului, carenţele lor culturale sunt evidente şi asistăm, la o dictatură a snobilor şi lansarea unui nou model de elită.

Nici Donald Trump nu prea merge pus în altă categorie, pentru că între el și John McCain, de pildă, e o distanță uriașă. Important este însă, pentru că tot am atins "coarda" economică, ce cărți va scrie el, când va observa că accesul în politică îi e totalmente blocat. Păi, dacă anterior, alături de Robert Kiyosaki, s-a adresat săracilor și a încercat să-i motiveze cu: “De ce vrem să fii bogat?”, acum, pe fondul “sporurilor” negative, ar trebui să încerce să le explice bogaților, cu sau fără ajutorul coautorului de origine japoneză: “De ce nu dorim să fii sărac?”, ceea ce ar însemna că atât Kafka, cât și Hašek, alături de Murphy, au fost niște optimiști. În plus, cei doi scriitori o făceau pentru că se pricepeau și le plăcea, nu pentru că încercau să creeze confuzie.