Cui îi pasă ce părere ar avea Ceaușescu de actualul nivel al datoriei publice?

Când se discută despre Argentina se vorbește mai mereu de incapacitate de plată/faliment, a trebuit să câștige Campionatul Mondial de Fotbal ca să se amintească și despre altceva. Iar când apar știri din Mexic, multe sunt cu datorii și emigrație. Și totuși Argentina și Mexic au datorii publice plasate în jurul a 50% din PIB, cam ca noi, nu la peste 150% din PIB precum Grecia și Venezuela, ori peste 100% ca Statele Unite, prilej recent de dispută între politicienii democrați și republicani, care solicită redimensionarea cheltuielilor bugetare.

Da, dar deosebirea între Argentina și Statele Unite este că statul sud-american nu are credibillitatea să finanțeze nici jumătate din datoria raportată la PIB a spațiului nord-american. Se aude asta în România unde aprecierea leului frânează inflația și importurile acoperă incapacitatea de a reforma economia, cu riscul ca aceste lucruri să fie “trădate” de datorie? Pentru că în definitiv, așa cum spunea Milton Friedman, deficitul extern este o formă amânată de inflație! În măsura în care inflația poate fi privită ca deficit de productivitate, lipsă de măsuri guvernamentale pe latura ofertei, handicap de gestionare...

Privind mai în amănunt problematica, anul trecut datoria publică a crescut cu 90 miliarde de lei. N-aș vrea să spun că suntem cea mai sud-americană țară europeană, ci doar să remarc faptul că la o datorie externă de 15-16 miliarde de dolari, Ceaușescu înfiera cu mânie proletară capitalul financiar-bancar, "instrument al politicii imperialiste și neocolonialiste a marilor monopoluri și societăți transnaționale". Acum, la 18 miliarde de euro într-un singur an și peste 130 miliarde de euro în total - 667 miliarde de lei, se zice doar că datoria s-a micșorat de la 49% la 47% din PIB, sub pragul din Tratatul de la Maastricht de 60% din PIB, fără a arăta că PIB-ul e “umflat” cu multă inflație și ”neperformanța” e prezentată ca ”progres”.

În fine, se poate reaminti de decizia lui Ceaușescu de a plăti în întregime datoria externă și de faptul că în 1990 aveam chiar excedent, surplus care apărea și în dreptul fondului de pensii. Și ne mai putem aduce aminte cu ce efort de depreciere a leului s-au achitat datoriile scadente la jumătatea anilor ’90, pentru a nu învăța mai nimic din lecțiile trecutului. Atunci nu ne vindeam țara și arătam cu degetul spre Polonia, pentru a spune răutăcios că i-a șters Papa datoria!

Dar mai bine am evoca perioada mai recentă, pentru că s-au făcut deficite bugetare de 5,5% din PIB în 2008, 9,5% în 2009, 6,9% - 2010, 5,4% - 2011 și 3,7% - 2012. Toate atacabile de autoritățile europene cu procedura de infringement, fiindcă s-au găsit peste limita prudențială de deficit bugetar de 3% din PIB. Asta a făcut ca datoria publică să se tripleze de la 12%-13% din PIB anterior, și chiar de la 10% din PIB la începutul anilor 2000. Iar acum se “desăvârșește” spre 60% din PIB ceea ce s-a început în acea perioadă - 4,6% din PIB - 2019, 9,5% - 2020, 6,7% - 2021, 5,7% - 2022, 4,4% - 2023 - cu precizarea că îndatorarea nu a servit ca suport investițional și pentru o micșorare a deficitului structural, care să permită ulterior inversarea curbei datoriei. În situația în care România va fi beneficiat și de o cantitate importantă de fonduri europene!

Și în timpul în care noi alunecăm deficit cu deficit din lumea a doua spre cea de a treia, Polonia cea supraîndatorată se înscrie pe trendul invers. Pe când noi mergem cu datoria publică spre 60% din PIB, polonezii iau în calcul să coboare sub 40%, nivel la care piețele finanțatoare devin mai puțin nervoase.

E de reținut că România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au majorat lent. Dar analiștii nu pomenesc de ce e de preferat excedentul în locul deficitului bugetar și ce trebuie făcut pentru a înlătura deficitul structural.