Patrioți, patrioți, dar de ce avem totuși nevoie de capital?

Trecând de la spusele prim-ministrului pe care l-am tot citat în ultima săptămână - “Socialiştii sunt precum Cristofor Columb: atunci când pleacă nu ştiu încotro se duc, când ajung nu ştiu unde se află” - la declarația Anei Pauker - “Scumpetea este mare, speculanții își fac de cap (...) dar să ne fie clar că unul dintre mijloace cele mai eficace de ieftenire a bunurilor este înmulțirea lor” - pentru a sublinia că reforma structurală e ceea ce faci ca să ajungi la afirmația ei, gestionând excedentul, nu deficitul, ajungem, paradoxal, la cele zise de unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liberalismul economic: Ludwig von Mises. El explică de ce e nevoie de capital pornind de la faptul că, în momentul de față, discrepanțele de nivel de trai puternice dintre țări sunt inacceptabile. Chiar dacă, în urmă cu două secole, condițiile din Marea Britanie erau mai rele decât sunt astăzi în India!

Totuși, în 1750, englezii nu-și spuneau “subdezvoltați” sau “înapoiați”, fiindcă lipsea elementul de comparație. Astăzi, oamenii cred că dacă n-au atins nivelul din Statele Unite e ceva în neregulă. Multe dintre aceste state își spun țări în curs de dezvoltare.

Însă nivelul de trai e mai scăzut în acele entități statale deoarece câștigul pentru același gen de muncă e mai redus decât în Europa Occidentală, Canada, Japonia și Statele Unite. Iar existența acestei diferențe nu are legătură cu inferioritatea salariaților.

E suficient ca un muncitor american să viziteze Italia natală ca să descopere că nu calitățile sale, ci condițiile din SUA fac posibilă câștigarea unor salarii mai mari. Și dacă același om se reîntoarce în orașul sicilian de origine va descoperi că vizita în America nu l-a înzestrat cu acele calități care să-i permite să câștige mai mult decât concetățenii săi.

Această situație e legată de oferta de capital. Mai precis de volumul de capital investit pe unitatea de populație. Un om de afaceri nu poate remunera un angajat cu mai mult decât sunt consumatorii dispuși să plătească pentru munca adăugată de el. Adică, salariile sunt determinate de productivitatea marginală a muncii. E cert că nivelul salariilor e legat de măsura în care munca oamenilor sporește valoarea unui produs. Dacă o persoană lucrează cu unelte mai eficiente, atunci poate realiza mai mult într-o oră lucrată.

Patronii din țările în curs de dezvoltare știu că utilajele mai bune fac întreprinderile mai profitabile. Dar, ceea ce-i împiedică e lipsa capitalului. Diferența dintre țările în curs de dezvoltate și cele dezvoltate e așadar o funcție de timp. Și britanicii au început primii să economisească capital, iar, după ce l-au acumulat, l-au investit.

Deoarece au început mai devreme, nivelul de trai din Anglia era ridicat când la ceilalți europeni era scăzut. Însă, Europa continentală a studiat condițiile britanice, și a început să imite metodele de a face afaceri.

Firește că englezii n-au oprit investițiile, ceea ce a perpetuat diferența, însă atunci a avut loc cel mai important eveniment din secolului XIX, s-au dezvoltat investițiile străine. Fără acestea s-ar fi scurs decenii până ca țările să atingă nivelul tehnologic din Marea Britanie.

În acest fel, capitalul britanic a dezvoltat căile ferate și multe ramuri industriale din Statele Unite. Dar apoi SUA - cu ajutorul propriilor politici procapitaliste - și-au pus la punct sistemul economic într-un mod fără precedent și și-au răscumpărat capitalul reprezentat de acțiunile vândute străinilor.

Și dacă tot am pomenit aceste lucruri e bine să mai explicăm o dată ce înseamnă reforma structurală și ce legătură are ea cu străinii.

Exporturile României au o valoarea adăugată redusă, iar importurile - una mare. Având în vedere această situație structural precară, e necesar să ajungem să producem niște mărfuri măcar cu o valoare adăugată medie, și pentru asta e nevoie să atragem în afara capitalului și muncitori străini care să ne învețe să le fabricăm, așa cum au venit odinioară germanii, pe ai căror descendenți Ceaușescu i-a vândut la bucată.

E adevărat că, în prezent, sunt mulți români care lucrează în afară și suntem sfătuiți să-i aducem înapoi. Totuși mulți dintre ei muncesc în agricultură și generează o valoare adăugată scăzută. Noi am avea nevoie de niște muncitori care să lucreze în domeniile deficitare. Cu import de capital și forță de muncă, șomajul scade, iar bugetul și sistemul de pensii câștigă, deoarece Românie e subcapacitată.

Dar pentru că cele spuse să fie puse și în practică trebuie să se renunțe la secvența cu reprimarea cererii în care s-a specializat atât de bine fiscul. Politicienii de la noi privesc spre Europa și dacă ea este protecționistă se gândesc că acesta e modelul bun și pentru România. Chiar dacă, în Statele Unite - spre care se uită cu jind UE - echilibrul structural s-a atins cu import de populație calificată, ceea ce a îmbunătățit inclusiv structura pe grupe de vârste.

Din păcate guvernanţii de la noi nu sunt preocupaţi de această problematică, și în final după ce nepriceperea şi interesul de grup aprind inflaţia, ei ar vrea să fie şi recompensaţi pentru răul făcut! De regulă, secvenţa sinucigaşă continuă cu o taxare mai mare, deşi ar trebui să fie mai redusă, una menită să suplinească incapacitatea de administrare.

Nişte manageri pricepuţi s-ar gândi să stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și apoi anihilat. Altfel rămânem cu reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite după cum spunea ctitorul BNR, liberalul Eugeniu Carada, în strânsă legătură cu inabilitatea guvernanţilor, selectaţi cam la fel după decenii şi decenii.