Când activele junk sunt finanțate în loc să fie restructurate avem și inflație și declin economic

Președintele Consiliului de Administrație al Société Générale, Lorenzo Bini Smaghi, a surprins destul de fidel, într-un editorial din Financial Times scris în martie 2015 (“Brace for stronger effects of QE in the Eurozone”), ce efecte va avea relaxarea cantitativă. Bini Smaghi, fost membru al board-ului Băncii Centrale Europene (BCE) a explicat că băncile vor primi în schimbul activelor cedate către banca centrală depozite, pentru care dobânzile negative practicate de aceasta din urmă nu vor constitui o opțiune și atunci vor alege să le plaseze în alte active, cu randamente pozitive, sau vor acorda credite menajelor și companiilor.

La aproape un deceniu de la explicația, repet, corectă, asupra a ceea ce va urma să se întâmple, observăm dimensiunile dezastrului. Pentru a obține randamente pozitive banii au finanțat active junk, uneori au oprit din cădere acțiuni ce pierduseră 60% din valoare și au “stimulat” credite cu care familiile s-au supraîndatorat ca să-și conserve capacitatea de cheltuire în loc să-și îmbunătățească puterea de cumpărare pe seama sporurilor de productivitate.

La momentul respectiv, directorul general al Fondului Monetar Internațional, Christine Lagarde, a salutat „ferm” măsurile BCE, spunând că „vor ajuta la contracararea pericolului reprezentat de perioada lungă cu inflație scăzută”. După care s-a mutat chiar la șefia BCE, pentru a desăvârși ceea ce începuse Mario Draghi.

De fapt, mesajul echivala cu un salut keynesist de la FMI către BCE. Lordul Keynes a “decretat” că preţul activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Iar un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a creşte la loc preţul activelor. Chiar dacă Edmund Phelps a atras atenţia că e imposibil ca preţul activelor să revină pe trend ascendent fără ca și celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii (salariile), să nu crească. Deci astfel e indusă o spirală inflaţionistă şi cu această ocazie ajungem în vremurile noastre!

Și totuși tradiția europeană a fabricării de bani din nimic datează dinaintea lui Keynes. Puțină lume știe, de pildă, că filosoful antic grec Diogene din Sinope, supranumit cinicul, a fost și bancher. Banca sa a fost printre primele care a recurs la inflație, respectiv la deprecierea monedei emise de ea, în speranța că, în acest fel, va încuraja creșterea activității economice, prin sporirea cantității de bani aflați în circulație.

Din păcate, în mod logic, efectul a fost majorarea prețurilor și a costului vieții, ceea ce a stârnit nemulțumirea și revolta populației. Exilat și ruinat, Diogene s-a stabilit la Atena, însă se pare că nu și-a învățat lecția. Asta pentru că a continuat să propage ideea renunțării la moneda din metal prețios și a înlocuirii acesteia cu cea fiduciară.

Dar și Silvio Gesell, ministru de Finanțe al Republicii Sovietice Bavaria între aprilie și mai 1919 a avut o astfel de “perspectivă”. El i-a atras atenția lui Keynes cu ideea de reformă monetară a cărei esență era taxarea punitivă a economisirii și încurajarea consumului și investițiilor. Spera ca acestă taxă pe economisiri - un fel pe dobândă negativă din zilele noastre - să păstreze doar funcția de schimb a banilor, eliminând-o pe cea de acumulare. Populația și companiile n-ar mai fi avut nici un interes să facă economii și, în schimb, pentru a evita taxa, ar fi dat drumul la consum și investiții. Idee a lui Gesell care a ajuns nu doar la Keynes, ci a fost prezentată, de economistul american Irving Fisher, președintelui democrat Franklin Delano Roosevelt.

Problema este însă calitatea activelor în care sunt investiți banii “relaxați”. Pentru că în măsura în care sunt achiziționate active sub standard, junk, pe care niște bănci centrale, dacă li s-ar atribui rating, în mod firesc nu ar putea să faciliteze astfel de cumpărări, respectivele active ar trebui restructurate, nu finanțate!

Oare ce s-ar întâmpla atunci? Asta ar duce la deflaţie? Adică, s-ar ieftini materiile prime, s-ar micşora costul capitalului şi s-ar oferi mărfuri la preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare? S-ar elibera resurse din portofolii către economia reală? S-ar acorda un vot de încredere meritocrației, celor care s-au dovedit a fi buni administratori ori salariaţi pricepuţi? Numai că, a vorbi de deflaţie înseamnă a fi antieuropean, se observă. Fără inflație și aici includ și creșterea de preț a activelor teorizată de Keynes nu există creștere economică, iar de asta din urmă au nevoie guvernele pentru ca deficitele lor să pară mai mici când se raportează la un PIB mai mare! Din acest motiv au început din nou să se scumpească activele?

Nu știu dacă își mai amintește cineva de Jürgen Stark. “Contemporan” cu Bini Smaghi în board-ul BCE, după ce iniţial a ocupat fotoliile de vicepreședinte și președinte al Bundesbank, pe care l-a părăsit însă înainte de sfârșitul mandatului din cauza controversatului program de achiziție de bonduri, Stark a fost un economist ce nu a acceptat relaxarea cantitativă şi care obișnuia să spună că guvernele europene riscă să împărtășească soarta dinozaurilor.

"Cu 60 de miliarde de ani în urmă, pământul era dominat de reptile foarte mari. Apoi s-a întâmplat ceva, a existat un șoc exterior și dinozaurii au dispărut. Mamiferele, mai mici și mai rapide, s-au adaptat mai ușor. Au supraviețuit și, mai mult, au evoluat. Europa are nevoie de o economie de piață funcțională, capabilă să se adapteze rapid schimbărilor, dacă vrea să fie dinamică și competitivă în secolul XXI", a avertizat Stark.

El a zis că nu crede că se poate ajunge la o astfel de economie dacă statele continuă să acapareze jumătate din resursele economice.

Jürgen Stark a adăugat că statele ar putea avea cele mai bune evoluții, atât în termeni economici cât și sociali, în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30 și 35% din PIB.

Media încasărilor din taxe se plasează în UE la 41,6%. Noi acaparăm relativ puțin, cam 28% din PIB. Bulgarii, maltezii, balticii sau ungurii se situează în “plaja” 30%-35% din PIB, spre deosebire de francezi, care ne tot sunt dați drept exemplu, cu 47% din PIB, ori de nemți - cu 42%.

Dar România e pistonată permanent să majoreze impozitele pentru a crește veniturile bugetare, astfel încât să fie în măsură să asigure cofinanțarea pentru fondurile europene.

Logica inversă ar spune că dacă nu erau acești bani de la UE cu titlu gratuit, românii ar fi fost nevoiți să muncească pentru a-i obține. Ca să ne fie mai bine era necesar un mediu economic care să aducă investiții, nu de bani ce vin oricum, fiindcă așa s-au pus cap la cap interese politicianiste.

România e o țară în care diversele forme de taxare măresc inflația peste media UE. Și are un deficit fiscal cu care finanțează cheltuieli sociale pe care nu și le permite pe termen lung. În loc să se capaciteze investițiile străine, ce generează productivitate, cu alte cuvinte să se întărească capitalismul, așa cum a făcut Irlanda, care îi ia pieței sub formă de taxe sub 22% din PIB și a ajuns de la un deficit de 5% din PIB în 2020 la excedent, politicienii majorează accizele și alte taxe pe business, punând controlul înaintea eficienței.