Îi pasă cuiva că ne îndatorăm precum Venezuela?

În anii ‘70 - ‘80, ne uitam cu jind la pixurile, aparatele de ras și brichetele vesticilor și nu ne venea să credem cum le dă mâna să le arunce la coș după utilizare. Puneam supape brichetelor de unică folosință și le încărcam cu gaz de butelie. Dar făceam asta fiindcă nu ni le permiteam. Nu generam suficientă productivitate și implicit venituri ca să le obținem prin schimb cu alte bunuri pe care le produceam. Iar când Ceaușescu a dispus rambursarea accelerată a datoriei externe, ce servise într-o anumită măsură și pentru a realiza “convergența” cu traiul occidental, s-a înregistrat un decalaj, cam ca acela dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Filmele epocii, cum ar fi Nea Mărin miliardar, din 1979, par a trăda un pic momentul când începe să nu se mai țină pasul.

Acum avem și brichetele și pixurile și lamele cu întrebuințare unică. Ba chiar ni se pare că așa a fost mereu. Și e ceva normal ca soțul să aibă mașina lui, și soția pe a ei, precum americanii din serialul Dallas. Deși nici acum productivitatea nu ne permite. Și de aceea ne îndatorăm.

Față de nivelul zero al datoriei din 1990, chiar al surplusului ceaușist moștenit, atunci când nu aveam mașini și bicuri, datoria s-a umflat și tinde să ajungă la limita maximă acceptată de Tratatul de la Maastricht spre sfârșitul “curei” de deficite excesive. Știu că sună cinic, dar nici măcar cheltuielile cu sănătatea pe care le facem acum nu ni le permitem, fără a vorbi de pensii sau salariile bugetarilor din administrația locală. Dacă am fi fost pe vremea etalonului aur am fi rămas repede fără rezerva de metal prețios, noroc că a fost abandonat la timp ca să pară deficitele ceva firesc.

În fine, măcar dacă românii s-ar fi îndatorat lent, cum s-a întâmplat până în 2008. În acele circumstanțe nu ne-am fi dezechilibrat prea tare. Dar, după anii primei crize, datoria publică s-a triplat, până la 40% din PIB, urmând să se desăvârșească trendul cu cea de a doua, cea pandemică, care a dus la pierderi de productivitate și deficite structurale peste tot în lume, nu doar la noi. Asta cu precizarea că o majorare a datoriei publice de la 10% la 60% din PIB în două-trei decenii nu se poate face din brichete și pixuri, ci mai degrabă e legată de corupție și de incapacitatea de a gestiona corect.

Și ce se întâmplă când te îndatorezi în asemenea hal? Haideți să nu mergem pe vreo teorie a conspirației, ci să ne uităm cum e la greci. Ei nu prea mai au libertatea de a lua decizii. N-au gură de deschis, spre deosebire de polonezi, care și-au putut ține debitele în frâu, cel puțin până înainte de pandemie, când au acumulat multă productivitate și au devenit vocali. Iată adevărata dimensiune a culpei clasei politice, ce a accelerat dependența după 2009, cu sau fără bună știință.

Ceea ce se mai poate observa este că statele lumii a treia sunt măcinate de un nivel de a trăi scăzut, supraîndatorare, importuri de mărfuri prelucrate la prețuri înalte, exporturi de materii prime la prețuri joase. Există și la noi aceste simptome?

N-aș vrea să spun neapărat că suntem cea mai sud-americană țară europeană, ci doar să remarc faptul că la o datorie externă de 15-16 miliarde de dolari, Ceaușescu înfiera cu mânie proletară capitalul financiar-bancar, "instrument al politicii imperialiste și neocolonialiste a marilor monopoluri și societăți transnaționale". Acum, la peste 185 de miliarde, se zice doar că ne situăm sub limita de prudențialitate de 60% din PIB, fără a se face referire la celelalte elemente.

Iar în timpul în care noi alunecăm deficit cu deficit din lumea a doua spre cea de a treia, reiterez, Polonia cea supraîndatorată s-a înscris pe trendul invers. Pe când noi mergem cu datoria publică peste pragul de 50% din PIB și sugerăm că n-ar fi vreo problemă, polonezii cred că nu e în regulă și tot se străduiesc să coboare sub el. Fapt care s-a întâmplat în intervalul 2013 - 2019, când au micșorat datoria de la 57,1% din PIB la 45,7%, dar și după pandemia din 2020, când a scăzut de la 57,2%, sub 50% în 2022 - 2023, deși, e posibil, să ajungă, din păcate, iarăși la 52,5% din PIB în 2024.

O zic din nou: România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au mărit încet. Dar analiștii nu pomenesc de ce e de preferat excedentul în locul deficitului bugetar și ce trebuie făcut pentru a înlătura deficitului structural.

Și încă o precizare, la noi diversele forme de taxare măresc inflația peste media UE. Și avem un deficit fiscal cu care se finanțează cheltuieli sociale pe care nu ni le permitem pe termen lung. În loc să se capaciteze investițiile străine, ce generează productivitate, cu alte cuvinte să se întărească capitalismul, așa cum a făcut Irlanda, care îi ia pieței sub formă de taxe sub 22% din PIB și a ajuns de la un deficit de 5% din PIB în 2020 la excedent, politicienii majorează accizele, punând controlul înaintea eficienței.