În secolul maselor, oamenii au început să se adune nu pentru târguri, pelerinaje sau sărbători religioase, ci pentru mitinguri, parade și congrese politice. Piețele și stadioanele au devenit noile catedrale ale modernității, iar ideologiile au ocupat spațiul rezervat odinioară credințelor. Pentru observator erau simple manifestații; pentru istoricul ideilor, liturghii ale imaginarului colectiv.

Cu aproape jumătate de secol înainte, Gustave Le Bon anticipase scena. În Psihologia mulțimilor (1895), observa că mulțimile nu funcționează după regulile individului: absorbit în masă, omul nu mai gândește, ci reacționează; nu mai analizează, ci crede; nu mai cere demonstrații, ci simboluri.

Le Bon scria în Europa jobenului și trăsurilor. Cu toate acestea, a înțeles mai bine decât contemporanii săi secolul care urma să vină.

Secolul maselor, al propagandei și al miturilor politice. Dar istoria intelectuală are ironia ei: uneori, ideile fertile nu se întâlnesc direct.

La aproape un secol după Le Bon, într-un birou de la University of Chicago, Ioan Petru Culianu studia manuscrise renascentiste. Nu îl interesau grevele, partidele sau revoluțiile, ci Giordano Bruno, Marsilio Ficino și tehnicile magice ale Renașterii.

Psihologia mulțimilor și magia renascentistă nu au nicio legătură. Și totuși, cei doi cercetau aceeași enigmă: cum poate fi influențată mintea umană? Le Bon căuta răspunsul în piața publică, Culianu în bibliotecă. Primul urmărea mulțimea, al doilea imaginarul.

Marile transformări moderne pot fi citite ca o migrație a puterii. În Evul Mediu, ea era concentrată în sabie; în epoca modernă, s-a mutat treptat în minte. Napoleon observase deja fenomenul: în istorie, imaginația guvernează lumea. Oamenii nu se mobilizează pentru statistici, ci pentru povești.

Secolul XX avea să devină laboratorul perfect. Când Lenin citea despre propagandă, Mussolini studia psihologia maselor, iar Goebbels transforma politica într-un spectacol total, umbrele lui Le Bon erau deja prezente. Fascismul și comunismul au fost primele mari industrii moderne ale imaginarului.

Nu întâmplător, Elias Canetti, în Masele și puterea, era obsedat de adunările gigantice ale epocii. Observa că mulțimea nu caută doar un lider, ci și dizolvarea anxietății individuale. În masă, diferențele, frica și responsabilitatea dispar; rămâne sentimentul apartenenței. Le Bon descrisese mecanismul. Canetti îi descria anatomia.

În anii în care Canetti încerca să înțeleagă masele europene, se forma în jurul lui Leo Strauss o altă tradiție intelectuală. Allan Bloom, un discipol strălucit și viitor profesor la Chicago, avea să pună o altă întrebare: nu cum se comportă mulțimile, ci ce se întâmplă cu individul într-o cultură dominată de divertisment, relativism și opinii instantanee. Dacă Le Bon privea mulțimea, Bloom privea omul rămas singur după dispariția marilor repere.

Dar explicația profundă urma să vină din altă direcție. Carl Gustav Jung dezvoltă teoria inconștientului colectiv și a arhetipurilor: oamenii reacționează la imagini ancestrale — salvatorul, eroul, trădătorul, apocalipsa, renașterea — aceleași figuri prezente în religii, mitologie și campanii electorale.

Aici începe să se contureze lumea lui Culianu. Discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre cei mai străluciți istorici ai religiilor ai generației sale, el înțelege că magia renascentistă nu era o colecție de superstiții, ci o știință a influenței. Magicianul nu controla natura, ci imaginația.

În Eros și magie în Renaștere, Culianu descrie o lume în care dorințele, simbolurile și reprezentările mentale sunt manipulate cu precizie de inginer. Citite astăzi, aceste pagini par să vorbească despre altceva: publicitate, marketing, televiziune, rețele sociale.

Edward Bernays, nepotul lui Freud și părintele relațiilor publice moderne, vorbea despre „ingineria consimțământului”. Nu e suficient să conduci oamenii; trebuie să le modelezi percepțiile și să le structurezi realitatea.

În prima jumătate a secolului XX, literatura înțelege ceea ce sociologia și psihologia abia formulau. George Orwell și Aldous Huxley propun două modele ale dominației. În 1984, controlul este brutal: puterea supraveghează, interzice și pedepsește, iar omul se teme. În Brave New World, controlul este seducător: puterea oferă plăcere, divertisment și confort. Neil Postman observa că Orwell se temea de ceea ce ni se va interzice să citim, iar Huxley de faptul că nu vom mai dori să citim. Retrospectiv, Huxley pare mai aproape de lumea telefoanelor inteligente decât de cea a lagărelor totalitare.

Există însă și o a treia variantă. În Harrison Bergeron, Kurt Vonnegut imaginează o societate în care egalitatea este impusă prin mutilarea sistematică a excelenței, prin reglementarea permanentă a percepțiilor. Orwell descria controlul prin frică, Huxley prin plăcere, Vonnegut prin uniformizare. Culianu ar fi recunoscut mecanismul comun: în toate trei, miza nu este controlul corpurilor, ci al imaginarului.

Aici se întâlnesc Le Bon și Culianu. Primul a explicat de ce mulțimile sunt vulnerabile la imagini, al doilea cum pot fi construite. Între ei se întinde istoria intelectuală a modernității: Tarde explică imitația, Jung arhetipul, Bernays propaganda, Foucault puterea, iar Culianu încearcă să le unească.

Nu întâmplător, toate aceste fire se întâlnesc la University of Chicago. Acolo, Mircea Eliade construise una dintre cele mai influente școli de istoria religiilor, iar Allan Bloom preda, în timp ce printre tinerii savanți ai acestui mediu se afla Ioan Petru Culianu. Chicago devenise un loc straniu, unde se întâlneau un discipol al lui Strauss, un continuator al lui Eliade și laureați Nobel precum Milton Friedman și Saul Bellow.

După moartea lui Allan Bloom, Bellow avea să transforme această lume intelectuală în literatură. În Ravelstein, Bloom apare sub un nume transparent, iar în fundal se profilează Mircea Eliade. Printre umbrele cărții apare și asasinarea lui Culianu. Pentru Bellow, nu era doar o crimă, ci dovada că marile conflicte ideologice ale secolului XX își proiectau umbrele lungi chiar și asupra campusurilor americane.

Poate tocmai de aceea opera lui Culianu pare astăzi mai actuală decât la publicare. Istoricul religiilor nu analiza doar magia Renașterii, ci infrastructura profundă a influenței umane. Când un influencer construiește o identitate aspirațională, un partid creează o mitologie electorală sau o platformă digitală optimizează distribuția emoțiilor, mecanismul rămâne același. Se schimbă instrumentele, nu principiul.

Există o ironie aproape literară în destinul lui Culianu. Savantul care studia imaginarul și manipularea simbolică a sfârșit el însuși ca personaj al imaginarului colectiv. Dosarul crimei rămâne deschis, ipotezele s-au înmulțit, iar legendele au crescut. Istoria i-a oferit, într-un fel, propria demonstrație: oamenii nu suportă golurile de sens și le umplu cu povești.

În vremea lui Le Bon, mulțimea se aduna în piață; în secolul totalitarismelor, pe stadion; în epoca televiziunii, în fața ecranului; astăzi, într-un algoritm. Mulțimea nu a dispărut, ci și-a schimbat forma și infrastructura. Fiecare telefon mobil este o piață publică portabilă, fiecare flux de știri o competiție pentru atenție, iar fiecare platformă digitală, un mecanism de influență.

Le Bon a descoperit vulnerabilitatea mulțimilor. Canetti le-a descris anatomia, Bernays a învățat să modeleze consimțământul, Orwell și Huxley au intuit viitorul controlului, Vonnegut i-a surprins logica absurdă. Bloom a observat costurile culturale, iar Culianu a coborât până la arhitectura profundă a imaginarului.

Toți au privit același fenomen din unghiuri diferite: deplasarea puterii din lumea forței în cea a reprezentărilor. Istoria nu e doar o luptă pentru resurse și teritorii, ci și pentru controlul imaginilor din mintea oamenilor. Dacă secolul XIX a fost al fabricilor, iar XX al ideologiilor, secolul XXI pare a fi al imaginarului administrat.

Astăzi, trăim în interiorul acestui mecanism.

• Când toată lumea minte fără să mintă: realitatea socială în teoria lui...

  < Prev
• De ce BNR nu scade dobânda? Pentru că inflația de ofertă riscă să...

  Next >