Theodore Roosevelt vs. Franklin D. Roosevelt: aceeași familie, două Americi

Theodore Roosevelt (1858–1919) și Franklin Delano Roosevelt (1882–1945) proveneau din aceeași familie și erau veri îndepărtați. Totuși, din punct de vedere politic, este greu de imaginat doi Roosevelt mai diferiți. Relația dintre ei este cu atât mai interesantă cu cât Theodore a participat la nunta lui Franklin cu Eleanor Roosevelt în 1905, iar Eleanor era nepoata lui Theodore.

Familia Roosevelt își avea însă rădăcinile în Olanda secolului al XVII-lea. Strămoșul comun al celor două ramuri americane era Claes Maartenszen van Rosenvelt, un imigrant olandez care a ajuns în colonia New Netherland în anii 1640. Din această familie s-au desprins ulterior două ramuri importante: familia Roosevelt din Oyster Bay, din care provenea Theodore, și familia Roosevelt din Hyde Park, din care provenea Franklin. Cele două ramuri au rămas suficient de distincte încât, în generațiile următoare, au ajuns să reprezinte două familii politice diferite, deși purtau același nume și își puteau urmări genealogia până la același strămoș olandez.

Este un detaliu care face povestea cu atât mai remarcabilă: doi președinți americani, despărțiți de o generație și de o viziune politică profund diferită, descindeau din aceeași familie de imigranți olandezi.

Theodore Roosevelt a fost un republican care credea într-un stat federal energic, dar concepția sa asupra puterii politice era fundamental diferită de cea care avea să se dezvolte sub Franklin. După cum arată istoricul Edmund Morris în biografia sa monumentală despre Theodore Roosevelt, acesta vedea președinția ca pe o instituție capabilă să acționeze decisiv în interesul public, în special atunci când marile corporații deveneau suficient de puternice pentru a amenința echilibrul economic și politic.

Teddy nu era, așadar, un adept al laissez-faire-ului. A folosit Sherman Antitrust Act împotriva corporațiilor, a susținut reglementarea căilor ferate și a promovat legislație privind siguranța alimentelor și medicamentelor. Dar aici se află tocmai diferența importantă: intervenția lui nu presupunea abandonarea principiului responsabilității individuale sau transformarea Washingtonului în administrator permanent al economiei.

Istoricul James T. Kloppenberg, în studiile sale despre tradiția politică americană, subliniază importanța ideilor de autonomie, responsabilitate civică și participare activă în evoluția gândirii politice americane. La Theodore Roosevelt, această idee apărea într-o formă extrem de energică. Pentru el, cetățeanul ideal nu era un individ pasiv care aștepta soluții de la guvern, ci un om capabil să muncească, să-și asume riscuri și să accepte responsabilitatea pentru propriile decizii.

Celebrul ideal al lui Teddy privind „strenuous life” trebuie înțeles în acest context. Pentru el, caracterul se forma prin efort, disciplină și confruntarea cu dificultățile. Statul putea interveni pentru a împiedica abuzul de putere, dar nu trebuia să devină substitutul inițiativei și responsabilității personale.

Franklin D. Roosevelt a ajuns la Casa Albă într-un context complet diferit. Marea Criză a creat condițiile pentru o transformare fără precedent a rolului guvernului federal. Așa cum explică David M. Kennedy în Freedom from Fear, administrația Roosevelt a construit prin New Deal o arhitectură instituțională mult mai extinsă: agenții federale, programe de asistență, reglementări economice și mecanisme prin care Washingtonul a ajuns să aibă o influență permanentă asupra unor domenii care anterior fuseseră lăsate în mai mare măsură statelor, pieței și societății civile.

Aici trebuie făcută însă o distincție importantă. Nu orice intervenție guvernamentală este „dirijism”, iar Theodore însuși intervenea în economie. Diferența este una de amploare, scop și structură. Teddy folosea puterea federală pentru a controla concentrarea excesivă a puterii economice și pentru a impune reguli ale jocului; New Deal-ul a mers mult mai departe prin crearea unui aparat federal permanent destinat administrării și influențării economiei și protecției sociale.

De aceea, este greu de crezut că Theodore Roosevelt ar fi susținut automat întregul proiect al New Deal-ului. Nu putem afirma că l-ar fi respins — a murit în 1919, cu paisprezece ani înainte ca Franklin să devină președinte — dar putem observa că filosofia lui nu conduce inevitabil către modelul anilor '30. Theodore voia un guvern suficient de puternic pentru a ține în frâu marile concentrații de putere; nu rezultă de aici că ar fi dorit ca guvernul să devină principalul administrator al vieții economice.

Această interpretare este compatibilă și cu cercetarea lui Robert H. Wiebe asupra transformării statului american în perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Extinderea capacității administrative a guvernului a fost un proces care a început înainte de Franklin Roosevelt. New Deal-ul nu a apărut din vid, dar a accelerat enorm acest proces și l-a transformat într-o caracteristică permanentă a statului american modern.

Eleanor Roosevelt face contrastul și mai interesant. Ca nepoată a lui Theodore și soție a lui Franklin, ea se afla literalmente între cele două lumi. A devenit o activistă politică importantă, susținând drepturile civile, protecția socială și un rol mai amplu al guvernului în combaterea problemelor sociale. Istorici precum Blanche Wiesen Cook au arătat cât de mult a depășit Eleanor rolul tradițional de First Lady și cât de importantă a devenit ca actor politic independent.

Prin urmare, relația familială dintre cei trei Roosevelt produce una dintre marile ironii ale istoriei politice americane. Theodore și Franklin aveau același nume de familie, erau înrudiți și se cunoșteau personal. Totuși, între filosofia politică a lui Teddy și lumea construită de Franklin și Eleanor exista o distanță considerabilă.

Theodore Roosevelt nu trebuie reinventat ca un liberal modern. Era prea dispus să folosească puterea statului pentru asta. Dar nici nu trebuie confundat cu arhitectura federală a New Deal-ului. El credea într-un stat puternic care să apere regulile jocului; Franklin și Eleanor au contribuit la construirea unui stat care avea să joace un rol mult mai direct în rezultatul economic și social.

Poate tocmai aici se află cea mai interesantă lecție a familiei Roosevelt: aceeași tradiție familială, pornită de la un imigrant olandez din secolul al XVII-lea, a produs atât un președinte care glorifica efortul, caracterul, independența și responsabilitatea personală, cât și un președinte care a contribuit decisiv la extinderea puterii guvernului federal asupra economiei și societății americane.

Bibliografie:

Edmund Morris, The Rise of Theodore Roosevelt;

David M. Kennedy, Freedom from Fear: The American People in Depression and War, 1929–1945;

Robert H. Wiebe, The Search for Order, 1877–1920;

Blanche Wiesen Cook, Eleanor Roosevelt, Vol. 1: 1884–1933.