Două Chine, două Corei și două Germanii: cine acumulează bogăție mai repede?

Istoria oferă câteva experimente rare. Nu comparăm popoare diferite, culturi diferite sau religii diferite. Comparăm populații foarte apropiate, despărțite de instituții economice diferite.

China a avut o variantă capitalistă și una comunistă. Coreea a avut o variantă capitalistă și una comunistă. Germania a avut o variantă capitalistă și una socialistă.

Întrebarea nu este doar cine ajunge mai bogat. Întrebarea este cine acumulează bogăție mai repede: cine economisește mai mult, investește mai eficient, construiește mai mult capital și transformă mai rapid productivitatea în prosperitate.

În toate cele trei cazuri apare același tipar: partea orientată spre piață avansează mai repede. Nu este o regulă mecanică și nu elimină rolul statului, al geopoliticii sau al educației. Dar diferența de productivitate și acumulare de capital este suficient de mare pentru a merita luată în serios.

China și China capitalistă

După războiul civil chinez, lumea chineză s-a împărțit în două sisteme economice.

O Chină a mers pe direcția proprietății private, comerțului internațional, investițiilor și concurenței.

Cealaltă Chină a mers pe direcția colectivizării, proprietății de stat și planificării centralizate.

Rezultatul a fost că partea capitalistă a acumulat capital și productivitate într-un ritm superior. A dezvoltat industrii competitive, exporturi și venituri ridicate într-un timp relativ scurt.

Partea comunistă a progresat și ea, dar adevărata accelerare economică a apărut după reformele începute la sfârșitul anilor 1970. Cercetarea economică asupra perioadei arată că reformele au crescut productivitatea prin realocarea forței de muncă, extinderea sectorului non-statal și introducerea treptată a unor mecanisme de piață.

Asta nu înseamnă că întreaga creștere chineză poate fi redusă la „capitalism”: educația, urbanizarea, acumularea de capital și integrarea comercială au contat enorm. Dar direcția este dificil de ignorat: China a accelerat atunci când a permis mai multă autonomie economică, concurență și investiție.

China capitalistă este Taiwanul. China comunistă este Republica Populară Chineză.

Lecția nu este că China comunistă nu a crescut. Lecția este că partea capitalistă a acumulat bogăție mai repede, iar China continentală și-a accelerat dezvoltarea atunci când s-a apropiat de mecanismele pieței.

Coreea și Coreea capitalistă

Experimentul coreean este și mai clar. Aceeași limbă, cultură și istorie. După divizare, o Coree a ales piața, investițiile și exporturile. Cealaltă a ales economia planificată.

Coreea de Sud nu a fost un laborator de laissez-faire pur. Statul a intervenit masiv în industrializare, a direcționat credit și a sprijinit industriile strategice. Dar companiile private au fost puse să producă pentru piețele mondiale, iar orientarea spre export a devenit unul dintre motoarele „miracolului coreean”. Literatura economică asupra perioadei 1962–1989 leagă transformarea de industrializarea orientată spre exterior, economii de scară, tehnologie și competitivitate internațională.

Diferența fundamentală nu este doar nivelul bogăției, ci viteza cu care a fost acumulat capitalul economic și uman.

Coreea capitalistă a construit corporații globale, infrastructură modernă și industrii tehnologice. Coreea comunistă a rămas mult în urmă în ceea ce privește productivitatea și nivelul de trai.

Coreea capitalistă este Coreea de Sud. Coreea comunistă este Coreea de Nord: Republica Populară Democrată Coreeană.

Germania și Germania capitalistă

Același fenomen a apărut și în Europa. După război au existat două Germanii.

Germania capitalistă a construit o economie bazată pe proprietate privată, concurență și investiții. Germania socialistă a adoptat modelul economiei planificate.

Diferența de productivitate a devenit enormă. Un studiu comparativ al industriei arată că, în 1987, valoarea adăugată pe oră lucrată în industria est-germană era doar aproximativ 28,6% din nivelul vest-german. Cercetarea lui Wolfgang Keller arată, de asemenea, că ritmul progresului tehnologic în industria est-germană a fost semnificativ inferior celui din Vest în perioada socialistă.

Iar când reunificarea a avut loc în 1990, partea capitalistă era atât de puternică economic încât a putut finanța transferuri masive de resurse și restructurarea fostei economii socialiste.

Dar aici istoria devine mai interesantă decât o simplă poveste de victorie. Estul nu a ajuns instantaneu la nivelul Vestului. Cercetarea arată că productivitatea est-germană a rămas mult timp sub cea vestică, ceea ce sugerează că simpla transferare a capitalului nu este suficientă: instituțiile, firmele, managementul, competențele și structura economică se schimbă mai lent.

Germania capitalistă era Germania de Vest. Germania socialistă era Germania de Est: Deutsche Demokratische Republik. RFG vs RDG.

Vietnamul și șansa pierdută

Vietnamul oferă un exemplu diferit. La un moment dat existau două Vietname: unul comunist și unul anticomunist.

Nu putem demonstra ce ar fi devenit Vietnamul de Sud dacă ar fi supraviețuit. Ar fi fost o economie capitalistă de succes? Poate. Ar fi urmat exact traseul Taiwanului sau Coreei de Sud? Nu știm.

De aceea, Vietnamul trebuie tratat ca un scenariu contrafactual, nu ca o dovadă.

Ceea ce putem observa însă este ce s-a întâmplat după reunificare. Vietnamul a rămas socialist, iar după 1986 reformele Đổi Mới au introdus o liberalizare economică substanțială, au crescut deschiderea comercială și au permis o dezvoltare mai mare a activității private. Literatura academică identifică o creștere importantă a economiei, a comerțului și a nivelului de trai în perioada reformelor.

Din nou apare aceeași idee: accelerarea a venit odată cu relaxarea controlului economic și integrarea mai puternică în piețe.

Verdictul

Cele două Chine, cele două Corei și cele două Germanii nu demonstrează că orice economie capitalistă va avea automat succes.

Ele sugerează însă un lucru greu de ignorat: atunci când populații foarte asemănătoare sunt puse sub instituții diferite, partea care permite proprietatea privată, acumularea de capital, profitul, concurența și investițiile tinde să avanseze mai repede.

China capitalistă a acumulat bogăție mai repede decât China comunistă.

Coreea capitalistă a acumulat bogăție incomparabil mai repede decât Coreea comunistă.

Germania capitalistă a acumulat atât de mult capital încât a putut finanța transformarea Germaniei comuniste după reunificare.

Iar numele reale sunt simple: China capitalistă era Taiwanul, China comunistă era Republica Populară Chineză; Coreea capitalistă era Coreea de Sud, Coreea comunistă era Coreea de Nord; Germania capitalistă era Germania de Vest, iar Germania socialistă era Germania de Est.

În fiecare dintre aceste cazuri, partea orientată spre piață nu doar că a devenit mai bogată, ci a avut o capacitate mai mare de a acumula capital și de a crește productivitatea într-un ritm rapid.

Acesta este poate cel mai important argument economic rezultat din marile divizări ale secolului XX: diferența dintre sisteme nu se vede doar în bogăția pe care o au la un moment dat, ci în viteza cu care sunt capabile să creeze bogăție nouă.

Bibliografie selectivă

Chen, Kaiji & Zha, Tao (2023/2024), “China's Macroeconomic Development: The Role of Gradualist Reforms”, NBER Working Paper 31395.
Gelb, Alan & Jefferson, Gary (1993), “Can Communist Economies Transform Incrementally? The Experience of China”, NBER Macroeconomics Annual.
Hsieh, Chang-Tai & Song, Zheng Michael (2015), “Grasp the Large, Let Go of the Small: The Transformation of the State Sector in China”, NBER Working Paper 21006.
Harvie, Charles & Lee, Hyun-Hoon (2003), “Export-led industrialisation and growth: Korea's economic miracle, 1962–1989”, Australian Economic History Review, 43(3), 256–286.
Keller, Wolfgang (1997/2000), “From Socialist Showcase to Mezzogiorno? Lessons on the Role of Technical Change from East Germany's Post-World War II Growth Performance”, NBER Working Paper 6079 / Journal of Development Economics.
Van Ark, Bart (1994), “Comparative Productivity in East and West German Manufacturing Before Reunification”, CEPR Discussion Paper 895.
Kien, Tran Nhuan & Heo, Yoon (2008), “Doi Moi Policy and Socio-Economic Development in Vietnam, 1986–2005”, Asian Journal of Political Science, 11(1).