Există oameni care construiesc clădiri și oameni care construiesc instituții. Primii lasă în urmă ziduri, poduri sau monumente; ceilalți lasă ceva mai greu de măsurat: o ordine a lucrurilor, o disciplină a memoriei și convingerea că trecutul nu trebuie pierdut. Ioan Bianu aparține fără îndoială celei de-a doua categorii.

Academicianul Nicolae Noica îl așază între marile personalități ale culturii române și amintește un fapt care pare aproape incredibil astăzi: Bianu s-a aflat la conducerea Bibliotecii Academiei Române mai bine de o jumătate de secol. „50 de ani, da, ați auzit bine!”, spune Noica. Într-o epocă a schimbărilor rapide, el a ales contrariul: să rămână, să adune, să ordoneze și să construiască.

Nu prin gesturi spectaculoase a intrat în istorie, ci prin perseverență. A înțeles că o bibliotecă națională nu înseamnă doar cărți așezate pe rafturi, ci memoria organizată a unei țări.

De la Făget la Academia Română

Născut în 1856, la Făget, într-o familie de țărani români, Ioan Bianu s-a format la Blaj, sub influența unor personalități precum Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan. Parcursul său intelectual ilustrează una dintre marile transformări ale României moderne: capacitatea școlii și culturii de a ridica oameni proveniți din mediul rural la nivelul marilor elite intelectuale europene.

Studiile și călătoriile sale în centrele culturale ale Europei nu l-au îndepărtat de rădăcini, ci i-au oferit instrumentele necesare pentru a construi în România instituții moderne. Bianu nu a fost doar bibliotecar, ci și filolog, bibliograf, profesor și organizator de instituții culturale.

Biblioteca ca formă de organizare a memoriei

Bianu a înțeles devreme că o colecție fără metodă riscă să devină un simplu depozit. Din 1884, când devine director al Bibliotecii Academiei, începe o amplă operă de reorganizare care va transforma fundamental instituția.

El introduce reguli moderne de funcționare, dezvoltă colecțiile, separă cărțile de periodice, perfecționează sistemele de clasificare și urmărește constant modelele marilor biblioteci europene. Interesul său nu era doar creșterea patrimoniului, ci și posibilitatea ca acesta să poată fi găsit, înțeles și folosit.

În acest sens, călătoriile sale în Rusia, Germania și Marea Britanie au avut caracterul unor adevărate misiuni profesionale. Bianu mergea să vadă cum funcționează marile biblioteci și se întorcea cu idei aplicabile în România. Dacă Anghel Saligny a demonstrat că țara poate construi infrastructură inginerească la standarde europene, Bianu a demonstrat că poate edifica și infrastructura invizibilă a culturii: cataloage, bibliografii, colecții și reguli fără de care memoria națională rămâne fragmentară.

O bibliotecă la nivel european

Numele lui Saligny apare și în istoria sediului Bibliotecii Academiei. În 1910, pe când el era președinte al Academiei Române, Bianu a semnalat că vechiul spațiu devenise „neîncăpător, nesigur și impropriu”.

Imaginea e simbolică: biblioteca crescuse atât de mult, încât zidurile nu mai puteau ține pasul cu memoria pe care o adăpostea. În urma intervențiilor Academiei pe lângă Guvern și Parlament, în 1912 au fost aprobate fondurile necesare construirii unui nou local, proiectat să fie „la nivelul celor mai de seamă biblioteci străine”.

Între Saligny și Bianu se conturează astfel o asociere sugestivă. Unul construia poduri peste Dunăre, celălalt punți între generații. Modernizarea unei națiuni nu înseamnă doar șosele, căi ferate și fabrici, ci și capacitatea de a-și inventaria memoria, de a-și conserva documentele și de a-și face trecutul accesibil. Saligny a ridicat un pod peste apă; Bianu unul peste timp.

Cartograful memoriei culturale

Opera care exprimă cel mai bine amploarea ambiției sale e Bibliografia românească veche, realizată împreună cu Nerva Hodoș și completată ulterior cu contribuția lui Dan Simonescu.

Lucrarea, dedicată perioadei 1508-1830, a devenit un reper fundamental pentru cercetarea cărții românești vechi. Ea cuprinde descrieri bibliografice, note istorico-literare, referințe și reproduceri ale unor pagini de mare valoare documentară. Biblioteca Academiei Române o consideră și astăzi unul dintre cele mai importante repertorii pentru studiul literaturii române vechi.

Prin aceasta, Bianu e mai mult decât un bibliograf. El devine un veritabil cartograf al memoriei culturale. A ordona cărțile vechi înseamnă a răspunde unor întrebări fundamentale: ce am scris, ce am tipărit, unde am făcut-o și ce s-a păstrat din moștenirea generațiilor anterioare?

Faptul că edițiile originale sunt astăzi păstrate și digitalizate în colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași demonstrează că proiectul său continuă să rămână un instrument esențial de cercetare.

Omul indispensabil

O imagine relevantă despre Bianu vine din cuvintele lui Dimitrie A. Sturdza, care îl considera „nu numai un slujbaș vrednic”, ci „un ajutor indispensabil”. Formula spune mult despre reputația sa printre contemporani. În lumea instituțiilor, funcțiile apar în documente, însă adevărata valoare se vede în ceea ce rămâne după oameni. Bianu devenise indispensabil pentru că transformase munca într-o vocație.

La rândul său, Nicolae Iorga îl numea „întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic și harnicul străjer” al Bibliotecii Academiei. Aceste cuvinte depășesc elogierea convențională. Ele descriu rolul unui custode al memoriei naționale. Bianu nu apăra doar cărți de degradare și uitare, ci posibilitatea ca România viitoare să poată dialoga cu România trecută.

Datoria față de patrimoniu

Poate cel mai grăitor episod al biografiei sale e cel din timpul Primului Război Mondial. În perioada ocupației germane, Ioan Bianu a ales să rămână la București pentru a proteja patrimoniul Bibliotecii Academiei.

Într-o epocă de nesiguranță și abandon, el nu a abandonat cărțile. Pentru mulți, patrimoniul e un subiect de discurs; pentru Bianu era o responsabilitate concretă. Gestul său arată că vedea cultura nu ca pe un decor al identității naționale, ci ca pe una dintre condițiile ei de existență.

Actualitatea unei lecții

În epoca digitală, în care avem acces instantaneu la milioane de documente, Ioan Bianu ne amintește că informația nu e același lucru cu memoria. Memoria presupune selecție, verificare, conservare, context și responsabilitate.

Internetul ne pune la dispoziție milioane de documente, dar cantitatea nu înseamnă automat memorie. Bianu a trăit într-o epocă în care problema era salvarea informației; noi trăim într-una în care problema e alegerea a ceea ce merită salvat. Dincolo de diferențele de epocă, întrebarea rămâne aceeași.

La moartea sa, în 1935, Bianu lăsa în urmă nu doar o operă științifică impresionantă, ci și o instituție consolidată și o concepție modernă despre rolul bibliotecii. Dorința ca Academia să aleagă din biblioteca sa personală volumele de care avea nevoie reprezintă poate cel mai potrivit epilog al unei asemenea vieți. Până la sfârșit, omul care adunase cărți pentru România a continuat să se gândească la cărțile de care România avea nevoie.

Există o ironie frumoasă în biografia lui Ioan Bianu. Deși a fost profesor, savant și președinte al Academiei Române, titlul care îl definește cel mai bine rămâne cel mai modest: „Bibliotecarul Academiei”. În spatele acestei denumiri simple se află peste cincizeci de ani de muncă și aproape un milion de volume adunate, clasificate și puse în slujba culturii române.

Într-o lume care se bătea pentru funcții, Ioan Bianu a ales să fie preocupat de construcție. Și-a măsurat valoarea nu prin pozițiile ocupate, ci prin ceea ce a lăsat în urmă. Dacă ar fi să-i rezumăm existența într-o singură imagine, am putea spune că și-a petrecut viața punând cărțile la locul lor. Numai că, făcând asta timp de mai bine de cincizeci de ani, a pus și o parte din România la locul ei în propria memorie.

Nu a avut nevoie de un monument de piatră. Monumentul său există deja în milioane de pagini, iar noi îl putem vizita de fiecare dată când deschidem o carte.

• Gravitația comerțului și lumea care nu respectă formulele

  < Prev
• România și problema pe care nu o vedem: erodarea clasei de mijloc

  Next >