Cum a devenit România o economie a capitalului și cum s-a prăbușit în anii ’30

În 1938, România avea 2.857 de societăți pe acțiuni cu active de peste 309 miliarde de lei. Cu numai 17 ani înainte, în 1921, existau 1.266 de societăți cu active de 37,6 miliarde de lei. În aceeași perioadă, activele bancare au crescut de la 20,9 la peste 120 miliarde de lei, iar Bursa devenea unul dintre cele mai sensibile barometre ale economiei românești.

Aceste cifre descriu una dintre cele mai spectaculoase transformări economice din istoria României. În doar câteva decenii, o economie dominată de comerț, agricultură și afaceri familiale a ajuns să funcționeze prin intermediul societăților pe acțiuni, al băncilor și al unei piețe de capital aflate în plină expansiune.

Bursa a fost locul unde această transformare a devenit vizibilă. Aici se întâlneau capitalul autohton și cel străin, marile bănci și noile industrii, economiile investitorilor și nevoile de finanțare ale companiilor. Aici optimismul și pesimismul unei epoci se transformau în cifre.

Nașterea Bursei moderne

Primele încercări de reglementare au apărut în 1865 și 1868, însă fără succes. Bursa românească a primit un cadru legal abia prin legea din 1881 privind bursele și mijlocitorii de schimb. În 1882 a fost inaugurată Bursa de Comerț din Iași, iar Bursa din București și-a început organizarea. Reforma legislativă din 1904 a consolidat piața, iar în 1911 Bursa s-a mutat în sediul din strada Ion Ghica.

Transformarea era profundă. Economia trecea de la tranzacția dintre doi negustori aflați față în față la negocierea unor titluri care reprezentau companii, credite sau mărfuri aflate la distanță. Capitalul devenea astfel negociabil, iar valoarea lui putea fi urmărită zilnic pe piață.

Bucureștiul financiar

În primele decenii ale secolului XX, centrul Bucureștiului s-a transformat într-un veritabil cartier financiar.

Pe străzile Lipscani, Smârdan, Stavropoleos, Doamnei și Eugeniu Carada erau concentrate marile bănci ale țării. Banca Comercială Română, creată în 1906, Banca Românească, fondată în 1910, Banca de Credit Român, Chrissoveloni sau Marmorosch Blank formau nucleul sistemului financiar românesc.

Banca Românească ajunsese să dețină participații în nu mai puțin de 96 de societăți din domenii precum industria, transporturile, construcțiile, electricitatea sau exploatările forestiere. Marmorosch Blank avea în 1923 o rețea de 25 de sucursale în țară și patru în străinătate: Paris, Viena, Istanbul și New York.

Capitalul circula între bănci și industrie, iar Bursa devenea locul unde această întreagă rețea economică era evaluată zilnic.

Explozia economică a anilor '20

Anii ’20 au reprezentat una dintre cele mai spectaculoase perioade de expansiune a capitalismului românesc.

Numărul băncilor a crescut de la 486 în 1919 la peste 1.100 în 1928.

În același interval, activele bancare au urcat de la 20,9 miliarde lei în 1921 la 48,7 miliarde în 1924 și 116,6 în 1928.

Expansiunea a fost și mai spectaculoasă în cazul societăților pe acțiuni: 1.266 în 1921, 2.188 în 1924 și 2.729 în 1928.

Activele acestora au crescut de la 37,6 miliarde de lei în 1921 la 232,2 în 1928, de șase ori în șapte ani.

România traversa o perioadă de industrializare accelerată, alimentată atât de capital autohton, cât și de investiții austriece, franceze, germane, britanice, belgiene, italiene, americane și elvețiene. În 1927, aproximativ 75% din capitalul bancar era românesc, cel mai ridicat nivel al perioadei interbelice.

Petrolul, aurul și marile imperii industriale

Bursa interbelică reflecta ascensiunea unor companii de dimensiuni impresionante pentru epocă. Astra Română și-a majorat capitalul de la 29,4 milioane lei în 1910 la peste două miliarde în 1938. Steaua Română, înființată cu doar două milioane lei capital în 1895, ajunsese la un miliard în 1938. Creditul Minier a crescut de la 10 milioane lei în 1919 la 630 în 1938.

În minerit, societatea Mica producea aproximativ 60% din aurul României, fiind prezentă și în petrol, metalurgie, chimie și industria hârtiei. La rândul său, Reșița s-a transformat într-un mare concern industrial, activ în metalurgie, armament și industria cărbunelui.

Aceste companii reprezentau economia reală aflată în spatele cifrelor de pe tabloul bursier.

Bursa în cifre: expansiunea anilor ’20

Înainte de Marea Criză, Bursa bucureșteană a cunoscut o adevărată euforie. Indicele general al acțiunilor a urcat, de la 78 în 1908, la 118,1 în 1913 și la 142,1 în 1928.

Valoarea tranzacțiilor cu acțiuni a crescut de la 2,44 miliarde lei în 1925 la peste 5 miliarde în 1928.

Acțiunile Astra Română au devenit simbolul acestei ascensiuni: de la o valoare nominală de 500 de lei, au ajuns la o valoare de piață de 10.600 de lei în ianuarie 1923 și 12.350 de lei în mai 1924. Investitorii pariau pe dezvoltarea continuă a economiei.

Marea Prăbușire

După 1929, lumea financiară românească a fost lovită de furtuna care zguduia întreaga economie mondială. Indicele general al Bursei s-a prăbușit: de la 142,1 în 1928, la 133,9 în 1929, 89,7 în 1930, 67,7 în 1931 și 49,8 în 1932.

În industria petrolieră declinul a fost devastator. Indicele sectorului a coborât de la 50,2 în 1929 la 27 în 1930 și la doar 7 în 1931. Acțiunea Astra Română, vedeta pieței, a căzut de la peste 12.000 de lei în 1924, la doar 372 în 1931.

Volumul tranzacțiilor cu acțiuni s-a contractat de la 5 miliarde lei în 1928 la numai 233 milioane lei în 1931, cu peste 95%.

În sistemul bancar, numărul instituțiilor a scăzut la 873 în 1934.

Lecția crizei: disciplina financiară

Criza a forțat statul să introducă reguli mult mai stricte. Legea bancară din 1934 a impus cerințe privind capitalul minim, rezervele, raportarea bilanțurilor și supravegherea exercitată de Banca Națională.

Rezultatul a fost un sistem mai concentrat, dar mai solid. În 1938 existau doar 753 de bănci, însă activele acestora atingeau 120,6 miliarde de lei, depășind nivelul maxim dinaintea prăbușirii.

Banca Națională a devenit principalul garant al stabilității financiare.

Încrederea: adevărata monedă a Bursei

În spatele acestor fluctuații se afla însă și o variabilă mai greu de măsurat: încrederea.

În ianuarie 1924, Dr. Gustave Le Bon publica în ziarul economic Argus o observație care rezumă poate cel mai bine funcționarea piețelor financiare: „Valuta este un termometru psihologic foarte sensibil al încrederii”.

În opinia sa, valoarea monedei și a activelor financiare depindea în ultimă instanță de încrederea acordată economiei care le susține. Atunci când producția crește, finanțele sunt solide, iar investițiile inspiră optimism, capitalurile se apreciază. Când încrederea se risipește, nici cele mai mari averi nu mai sunt ferite de declin.

Aceeași regulă explică și ascensiunea, dar și prăbușirea Bursei românești interbelice.

Ascensiune, criză și dispariție

Privită în ansamblu, Bursa interbelică a fost oglinda fidelă a economiei românești. Ea a reflectat industrializarea, integrarea în piețele europene, acumularea capitalului, boomul anilor '20, criza din 1929-1932 și redresarea ulterioară.

În 1938, societățile pe acțiuni administrau active de peste 309 miliarde lei, față de numai 37,6 miliarde în 1921. Era expresia unei economii moderne construite pe investiții, credit și capital.

După război, această lume avea să dispară. Naționalizarea din 1948 a închis epoca marilor bănci comerciale și a pieței de capital interbelice.

Bursa nu a măsurat doar valoarea capitalului, ci și încrederea în el. Creșterea ei din anii ’20 a exprimat acumularea de capital și optimismul investițional, iar prăbușirea de după 1929 a arătat cât de repede se poate pierde încrederea. În acest sens, istoria Bursei interbelice concentrează povestea unei economii care a crescut prin capital, credit și investiții — și care a descoperit, odată cu criza, cât de fragilă poate fi această construcție.