„Debitorul își jefuiește creditorul?”

„Ogromny deficyt budżetu PL pokrywany jest przez obligacje skarbowe, które w dużej mierze są nabywane przez banki. Z kolei niektórzy politycy krytykują ich zyski, a obecny rząd podwyższył CIT nakładany na banki do 30%. LB: dłużnik rabuje wierzyciela?”

Tradus în limba română: „Deficitul bugetar uriaș al Poloniei este acoperit prin obligațiuni de stat, cumpărate în mare măsură de bănci. Între timp, unii politicieni critică profiturile acestora, iar actualul guvern a majorat impozitul pe profit aplicat băncilor la 30%. Debitorul își jefuiește creditorul?”

Aceasta este formularea folosită de Leszek Balcerowicz, fost președinte al Narodowy Bank Polski între 2001 și 2007, unul dintre cei mai cunoscuți economiști ai Europei Centrale și arhitectul reformelor de piață din Polonia.

Debitorul își jefuiește creditorul? Întrebarea lui Balcerowicz este incomodă tocmai pentru că atinge o contradicție care apare tot mai des în Europa. Statele se împrumută masiv. Deficitele cresc. Guvernele au nevoie de cumpărători pentru obligațiunile publice. Iar printre cei mai importanți cumpărători se află băncile. În același timp, exact aceleași instituții sunt acuzate că obțin profituri prea mari și devin frecvent ținte politice, mediatice și de reglementare.

Paradoxul creditorului

Cazul Poloniei este relevant. În 2025 a fost adoptată o majorare a impozitului pe profit pentru bănci de la 19% la 30%, autoritățile justificând măsura prin necesitatea de a obține venituri suplimentare pentru buget și prin argumentul că sectorul bancar a beneficiat de câștiguri excepționale în perioada ratelor ridicate ale dobânzilor.

Dar Polonia nu este un caz izolat. În Italia, guvernul condus de Giorgia Meloni a introdus o taxă extraordinară de 40% asupra unei părți din veniturile bancare generate de creșterea dobânzilor. Motivația oficială a fost că băncile au crescut rapid costul creditelor, fără să transfere în aceeași măsură avantajele către deponenți. Măsura a provocat o reacție puternică pe piețele financiare și a fost privită de mulți investitori drept o penalizare aplicată exact instituțiilor care finanțează economia și statul.

Nici Spania și Ungaria nu au fost excepții. Ele se numără printre statele europene care au introdus taxe speciale asupra sectorului bancar în ultimii ani. Argumentul a fost aproape de fiecare dată același: profiturile sunt considerate excesive, iar o parte din ele trebuie redirecționată către bugetul public.

Când profitul deranjează

Privită din perspectivă politică, abordarea este ușor de înțeles. Băncile nu sunt printre actorii economici cei mai populari. Atunci când dobânzile cresc, clienții resimt costurile imediat. Profiturile record devin un subiect tentant pentru discursul politic. În schimb, efectele pe termen lung asupra creditării, investițiilor și finanțării economiei sunt mai puțin vizibile și apar cu întârziere.

Tocmai aici se află însă dilema ridicată de Balcerowicz. Dacă statul are nevoie de finanțare, iar finanțarea este furnizată inclusiv de instituțiile pe care apoi le taxează suplimentar sau le transformă în ținte permanente ale dezbaterii publice, nu apare o contradicție fundamentală? Nu se transmite semnalul că succesul economic poate deveni, în sine, motiv de sancțiune?

Paradoxul este că statul are nevoie de bănci suficient de puternice pentru a-i absorbi emisiunile de datorie și a-i finanța deficitele, dar în același timp privește cu suspiciune profiturile care fac posibilă această capacitate financiară. Cu cât necesarul de finanțare este mai mare și cu cât expunerea băncilor pe titluri de stat crește, cu atât relația dintre cele două devine mai strânsă și mai greu de separat de dezbaterea fiscală. În aceste condiții, măsurile care reduc profitabilitatea sectorului bancar pot avea consecințe ce depășesc cu mult instituțiile vizate, reflectându-se în costul finanțării economiei și al datoriei publice.

Profitul sub acuzare, cazul României

În România se observă un fenomen asemănător. Atunci când apar rezultate financiare bune în sectorul bancar, discuția publică se mută rapid de la soliditatea sistemului financiar la suspiciunea că respectivele câștiguri trebuie suprafiscalizate și investigate.

Problema nu este dacă regulile trebuie respectate, ci apare atunci când succesul comercial e tratat automat drept un indiciu al unui comportament suspect, iar profitul devine o prezumție de vinovăție.

De altfel, paradoxul este și mai puternic în contextul actual. Statele europene au datorii ridicate și deficite bugetare importante. România, la rândul său, depinde într-o măsură semnificativă de finanțarea pieței pentru acoperirea necesarului bugetar. În același timp, sistemul bancar rămâne unul dintre principalii cumpărători de titluri publice și unul dintre pilonii prin care statul își finanțează cheltuielile curente.

Din această perspectivă, întrebarea lui Balcerowicz depășește cu mult cazul Poloniei. Ea descrie o tensiune prezentă în mare parte a Europei. Guvernele au nevoie de creditori, investitori și instituții financiare solide. Tot ele sunt tentate să transforme aceleași instituții în ținte fiscale și politice atunci când presiunea bugetară crește sau când opinia publică cere vinovați.

Istoria economică arată însă că prosperitatea nu apare prin slăbirea intermediarilor financiari, ci prin existența unor reguli stabile și previzibile. Investitorii pot accepta taxe mari, reglementări stricte, supraveghere severă, dar ceea ce admit mult mai greu e arbitrariul.

De aceea, întrebarea formulată de fostul președinte al băncii centrale din Polonia rămâne una dintre cele mai puternice definiții ale dilemei contemporane: atunci când statul se finanțează prin banii creditorului, iar apoi îl taxează suplimentar pentru că a avut succes, unde se termină politica fiscală și unde începe paradoxul în care debitorul ajunge să își pedepsească propriul finanțator?

Rugul fiscal

Aș vrea să adaug la dilema lui Balcerowicz ideea că bancherii de azi au noroc, mult noroc: scapă cu viață după ce împrumută statul.

Pe vremea lui Filip cel Frumos, dacă aveai curajul să finanțezi coroana, sfârșeai cu tot cu banca la pachet. Templierii au plătit creditele cu pielea, rug aprins, acuzație de erezie, problemă rezolvată fără dobânzi restante, fără litigii.

Astăzi, execuția e mai soft. Nu mai vine inchiziția, nu mai arde nimeni pe rug, doar câteva procente din profit. O taxă „excepțională” și gata. Un rug fiscal, aprins în Excel, nu în piața publică.