Cum poți face capitalism cu partid unic?

Există o contradicție fundamentală în modelul economic chinezesc, pe care admirația pentru ritmul de dezvoltare al celei de-a doua economii a lumii riscă uneori să o ascundă: cum poți avea capitalism fără libertate economică deplină și, mai ales, cât de departe poate merge economia de piață atunci când deasupra ei se află un partid care nu acceptă să împartă puterea cu nimeni?

China este, fără îndoială, unul dintre cele mai spectaculoase experimente de dezvoltare economică din istoria recentă. În câteva decenii, a trecut de la sărăcie generalizată la statutul de putere industrială și tehnologică globală. A construit infrastructură, a acumulat capital, a dezvoltat industrii competitive și a devenit un actor esențial în economia mondială. Însă merită să ne întrebăm nu doar cum a reușit, ci și ce anume din acest model a făcut posibilă dezvoltarea și ce anume riscă să o frâneze.

Pentru că succesul economic chinezesc nu este, în primul rând, o demonstrație a superiorității partidului unic, ci mai degrabă o dovadă a capacității mecanismelor capitaliste de a produce prosperitate chiar și atunci când sunt lăsate să funcționeze într-un mediu politic ostil libertății.

Prosperitatea chineză s-a născut din liberalizare, nu din monopolul politic

Reformele inițiate de Deng Xiaoping la sfârșitul anilor '70 au schimbat fundamental economia chineză. Proprietatea privată a început să fie tolerată și apoi extinsă, întreprinzătorii au primit spațiu de manevră, investițiile au crescut, iar concurența și comerțul internațional au devenit motoare ale dezvoltării. China a început să prospere în momentul în care a renunțat, cel puțin parțial, la dogma economică maoistă.

Cu alte cuvinte, nu partidul unic a inventat prosperitatea chineză, ci a permis, într-o anumită măsură, apariția unor mecanisme economice pe care până atunci le reprimase.

De aici apare și întrebarea esențială: dacă piața, proprietatea privată, investițiile și concurența au fost cele care au pus economia chineză pe o traiectorie accelerată de creștere, de ce ar trebui să considerăm indispensabil tocmai monopolul politic care le limitează?

Capitalismul presupune, în esență, autonomie economică. Un antreprenor investește, riscă, concurează și își urmărește profitul fără să aibă nevoie de aprobarea permanentă a puterii politice pentru fiecare decizie. Capitalul trebuie să poată circula către utilizările sale cele mai productive, iar resursele să fie alocate în funcție de semnalele pieței, nu de preferințele unei conduceri politice.

Când proprietatea privată devine o concesie a partidului

Or, aici apare problema modelului chinezesc. Într-un sistem în care partidul controlează instituțiile, stabilește prioritățile strategice și își rezervă dreptul de a interveni în orice moment în activitatea economică, proprietatea privată rămâne inevitabil condiționată de voința politică. Poți să construiești o companie, să acumulezi avere și să devii un antreprenor de succes, dar trebuie să știi că există o autoritate superioară care poate schimba regulile jocului.

Nu este o simplă diferență de organizare administrativă. Este o problemă de fond, care ține de natura proprietății și de securitatea drepturilor economice.

Într-o economie capitalistă autentică, statul trebuie să vegheze asupra regulilor jocului, nu să fie arbitrul care poate deveni oricând și jucător, și proprietar, și beneficiar al rezultatului. În China, această separație este incompletă. Companiile private funcționează într-un mediu în care partidul comunist își păstrează dreptul de a interveni, de a impune priorități și de a subordona interesele economice obiectivelor politice.

Acumularea de capital nu înseamnă neapărat investiții eficiente

Mai mult, partidul nu se mulțumește să administreze statul, ci urmărește să păstreze controlul asupra societății. Iar o economie care produce capital independent de puterea politică creează, inevitabil, și centre de influență care pot deveni incomode pentru aceasta. Antreprenorii, investitorii, proprietarii și companiile de succes dobândesc resurse, autonomie și capacitatea de a lua decizii în afara aparatului de partid. Din perspectiva unui sistem care nu acceptă centre alternative de putere, tocmai această independență devine o problemă.

De aici și revenirea periodică a statului în prim-planul economiei chineze. După ce a permis dezvoltarea sectorului privat, conducerea politică a căutat să-i reafirme subordonarea. Companiile de stat au continuat să beneficieze de avantaje, iar întreprinderile private au fost supuse unor presiuni și intervenții care le-au reamintit cine deține, în ultimă instanță, puterea.

Sub conducerea lui Xi Jinping, această tendință a devenit mai vizibilă. Nu înseamnă că economia de piață a dispărut sau că întreprinzătorii privați nu mai au un rol important. Înseamnă însă că autonomia lor este tot mai clar delimitată de interesele politice ale partidului.

Iar aici apare o altă contradicție. Capitalismul are nevoie de libertate nu doar pentru a porni, ci și pentru a continua să se dezvolte. Nu este suficient să permiți acumularea de capital într-o primă etapă, dacă ulterior transformi capitalul acumulat într-o resursă aflată la dispoziția puterii politice.

Investițiile nu sunt productive doar pentru că sunt mari, iar acumularea de capital nu este eficientă doar pentru că este coordonată centralizat. O economie poate construi foarte mult și, în același timp, poate irosi resurse considerabile în proiecte care răspund mai degrabă unor obiective politice decât cererii reale. Poate avea infrastructură impresionantă, capacități industriale uriașe și companii de dimensiuni globale, dar toate acestea nu garantează că fiecare unitate suplimentară de capital este investită eficient.

Tocmai aici intervine diferența dintre acumularea de capital și alocarea lui eficientă. Prima poate fi stimulată și prin mobilizarea administrativă a resurselor. A doua presupune concurență, prețuri relevante, libertatea de a intra și ieși de pe piață și, mai ales, posibilitatea ca deciziile greșite să fie sancționate prin pierderi și faliment.

Un sistem politic care nu poate fi sancționat prin competiție politică are, în mod firesc, și mai puține stimulente să accepte competiția economică atunci când aceasta amenință interesele celor aflați la putere.

Comparația cu Taiwanul și Coreea de Sud este relevantă tocmai din această perspectivă. Ambele societăți au demonstrat că dezvoltarea economică accelerată, industrializarea și acumularea de capital nu presupun existența unui partid unic permanent. Este adevărat că niciuna dintre ele nu a avut un parcurs democratic perfect încă de la început. Coreea de Sud și Taiwanul au trecut prin perioade autoritare, iar statul a jucat un rol important în industrializarea lor. Însă au evoluat ulterior către sisteme politice pluraliste, fără ca această transformare să le distrugă capitalismul. Dimpotrivă, au construit economii competitive, companii globale și industrii tehnologice de vârf.

Așadar, nu există nicio incompatibilitate între disciplina economică, dezvoltarea industrială și democrație. Și niciun motiv pentru care performanța economică ar trebui să depindă de monopolul politic.

De altfel, experiența istorică a celor două Germanii și a celor două Corei arată cât de important este cadrul instituțional în care funcționează economia. Populații cu istorii, culturi și niveluri inițiale de dezvoltare comparabile au ajuns la rezultate economice radical diferite în funcție de sistemele adoptate. Nu este vorba despre o demonstrație matematică potrivit căreia orice economie capitalistă va avea automat succes, ci despre o observație greu de ignorat: proprietatea privată, concurența și libertatea economică oferă condiții mult mai bune pentru acumularea productivă de capital decât planificarea centralizată și subordonarea economică față de puterea politică.

Poți avea capitalism cu partid unic, dar nu libertate economică deplină

De aceea, ar fi greșit să confundăm succesul economic al Chinei cu succesul instituțional al partidului comunist chinez. O mare parte din prosperitatea sa a apărut tocmai prin abandonarea unor principii economice pe care partidul le susținuse în trecut. China a devenit puternică atunci când a permis pieței să funcționeze, nu când a încercat să o înlocuiască.

Problema este că partidul nu pare dispus să accepte consecința logică a acestei evoluții: o economie capitalistă matură are nevoie de instituții care să protejeze autonomia capitalului, inclusiv împotriva intervențiilor arbitrare ale puterii.

Și aici ar trebui să fie, de fapt, lecția pentru societățile occidentale. Nu trebuie să privim China cu ostilitate, dar nici cu admirația necritică rezervată unui model care pare să obțină rezultate fără să respecte constrângerile democratice. Nu trebuie să ne întrebăm cum am putea reproduce capacitatea partidului comunist de a concentra puterea, ci cum putem face propriile economii mai competitive fără să sacrificăm libertățile care le definesc.

E tentant să crezi că un centru politic puternic poate rezolva mai repede problemele economice, poate mobiliza resurse și poate impune direcții strategice fără să fie încurcat de dezbateri, opoziție sau proceduri. Numai că viteza deciziei nu este același lucru cu eficiența deciziei, după cum capacitatea de a impune un proiect nu înseamnă că proiectul respectiv este și unul productiv.

În plus, într-o societate liberă, puterea economică și cea politică trebuie să rămână suficient de separate pentru ca niciuna să nu o poată captura complet pe cealaltă. Pluralismul nu este un lux administrativ, iar libertatea de exprimare nu este o piedică în calea dezvoltării. Sunt mecanisme prin care erorile pot fi identificate, deciziile contestate, iar abuzurile limitate.

În fond, întrebarea nu este dacă poți face capitalism cu partid unic. China demonstrează că poți, cel puțin pentru o perioadă și într-o anumită măsură. Întrebarea este dacă poți avea capitalism performant pe termen lung atunci când partidul unic își rezervă dreptul de a limita, în orice moment, libertatea celor care produc capitalul și bogăția societății.

Iar răspunsul nu poate fi desprins de o altă întrebare: dacă piața este suficient de bună pentru a crea prosperitate, de ce ar fi partidul suficient de bun pentru a decide cui îi este permis să se bucure de ea?

China nu trebuie condamnată pentru că a devenit o putere economică și nici nu trebuie privită ca un adversar civilizațional. Dimpotrivă, dezvoltarea sa este o realizare remarcabilă. Dar nici nu trebuie transformată într-un argument în favoarea autoritarismului economic și politic.

Până la urmă, nu China este problema, ci pretenția partidului de a fi indispensabil pentru funcționarea unei economii pe care tot mecanismele pieței au făcut-o prosperă.

Poți avea capitalism sub un partid unic. Dar nu poți confunda libertatea de a face afaceri, acordată de partid, cu libertatea economică propriu-zisă. Prima este o concesie politică. A doua este un drept instituțional.

Iar diferența dintre ele este tocmai diferența dintre o economie de piață care funcționează și o economie de piață care funcționează atât timp cât îi convine puterii.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review