Occidentul se pregătește să înfrângă China devenind China. Când democrația își sabotează singură libertatea

China nu trebuie să cucerească Occidentul. Este suficient ca Occidentul să ajungă să considere modelul chinezesc mai eficient decât propriile sale principii. Iar cel mai mare pericol nu este că Beijingul exportă autoritarism, ci că democrațiile occidentale încep să-l importe voluntar.

„If the free world doesn't change, Communist China will surely change us.” – Mike Pompeo, discursul de la Biblioteca Prezidențială Richard Nixon, 23 iulie 2020.

Avertismentul fostului secretar de stat american Mike Pompeo, formulat în urmă cu șase ani, pare astăzi mai actual decât oricând. Și nu neapărat pentru că China ar fi reușit să impună Occidentului ideologia comunistă, ci pentru că există riscul mult mai subtil și mai periculos ca democrațiile occidentale să adopte treptat mecanismele de control ale adversarilor lor, păstrând doar decorul instituțional și retorica libertății.

În timp ce liderii occidentali avertizează asupra ambițiilor geopolitice ale Chinei și Rusiei, asupra operațiunilor de influență, manipulării informaționale și amenințărilor la adresa ordinii internaționale, se conturează o contradicție tot mai greu de ignorat: pentru a apăra democrația, ni se propun tot mai multe mecanisme de control; pentru a apăra economia de piață, ni se propune tot mai mult intervenționism; pentru a combate propaganda, ni se vorbește tot mai mult despre supravegherea comunicării publice.

Cu alte cuvinte, pentru a nu deveni China, ni se sugerează să învățăm să funcționăm precum China.

Washingtonul negociază, Beijingul își consolidează poziția, iar Europa privește de pe margine

Evenimentele din aceste zile sunt ilustrative. Donald Trump și Xi Jinping s-au întâlnit la Shenzhen, în marja summitului APEC, într-un moment în care relația comercială dintre cele două superputeri rămâne marcată de tarife, restricții tehnologice și competiție strategică.

Trump a prezentat negocierile comerciale drept un progres către o relație mai echilibrată, invocând reducerile tarifare convenite și mecanismul bilateral de consultare comercială. Beijingul, la rândul său, încearcă să se prezinte drept un susținător al comerțului liber și al stabilității internaționale, deși modelul său economic continuă să fie caracterizat de o intervenție substanțială a statului și de avantaje competitive contestate de partenerii comerciali.

Este o demonstrație a pragmatismului geopolitic: China poate denunța protecționismul american în timp ce își apără propriile instrumente de politică industrială, iar Washingtonul poate invoca libertatea economică în timp ce folosește tarifele ca instrument de presiune.

Europa se află între aceste două centre de putere, cu o vulnerabilitate structurală: dependența de piețe, tehnologii, materii prime și capacități industriale pe care nu le controlează suficient.

În 2025, deficitul comercial al Uniunii Europene în relația cu China a ajuns la aproximativ 360 de miliarde de euro, potrivit datelor invocate în analiza Grupului PPE din Parlamentul European. În trimestrul al doilea din 2026, deficitul comercial european pentru bunuri cu China a ajuns la 103 miliarde de euro, potrivit Eurostat.

Nu este, așadar, vorba despre o simplă dispută ideologică. Este o problemă de competitivitate, securitate economică și autonomie strategică.

Dar soluția nu poate fi transformarea economiei europene într-un sistem administrat tot mai mult de stat, cu subvenții distribuite politic, protecționism selectiv și companii dependente de bunăvoința autorităților.

Europa trebuie să învețe să concureze, nu să imite.

China a înțeles că puterea economică poate deveni putere politică

Occidentul a contribuit decisiv la ascensiunea economică a Chinei. Capitalul occidental, investițiile străine, transferurile tehnologice, accesul la piețele internaționale și integrarea în comerțul mondial au alimentat dezvoltarea unui aparat industrial care a ajuns să concureze direct cu economiile care au făcut posibilă această ascensiune.

După reformele începute de Deng Xiaoping în 1978, China a permis dezvoltarea sectorului privat și atragerea capitalului străin, fără să renunțe la monopolul politic al Partidului Comunist.

A fost o combinație remarcabilă: mecanisme de piață în economie, control politic concentrat la vârf.

Sub Xi Jinping, acest echilibru s-a deplasat tot mai mult către consolidarea controlului partidului asupra mediului privat, tehnologiei și societății. Statul nu a eliminat economia de piață, dar a demonstrat că poate interveni decisiv atunci când interesele politice ale conducerii o cer.

China exportă astăzi nu doar produse, ci și capital, infrastructură, tehnologie și influență. Iar această influență poate crea dependențe economice și strategice pe termen lung.

Problema nu este că o țară investește în străinătate sau că dezvoltă o industrie competitivă. Problema apare atunci când concurența economică este distorsionată de subvenții opace, acces inegal la piață, presiuni politice și utilizarea dependențelor comerciale ca instrument de constrângere.

Pericolul adevărat: autoritarismul importat sub pretextul apărării democrației

Aici se află contradicția fundamentală a Occidentului.

Pentru a combate dezinformarea, unele politici publice tind să extindă responsabilitățile platformelor digitale și puterile autorităților de supraveghere. Pentru a combate influența străină, se extind mecanismele de control asupra investițiilor, infrastructurii și comunicațiilor. Pentru a apăra securitatea economică, intervenția statului în economie capătă o justificare tot mai largă.

Să fie limpede: există amenințări reale. Operațiunile de influență străină, atacurile cibernetice, manipularea coordonată a dezbaterii publice și dependențele economice strategice nu sunt invenții. Niciun stat democratic nu este obligat să rămână pasiv în fața lor.

Dar există o diferență fundamentală între apărarea instituțiilor democratice și acordarea unei puteri discreționare celor care pretind că le apără.

Regulamentul european privind serviciile digitale, DSA, este un exemplu relevant al acestei dileme. El urmărește transparența și responsabilizarea platformelor în fața riscurilor sistemice, inclusiv a manipulării electorale și dezinformării. În același timp, Comisia Europeană susține explicit că măsurile trebuie să respecte proporționalitatea, libertatea de exprimare și posibilitatea controlului judiciar.

Aceste garanții trebuie să funcționeze în practică, nu doar să existe în documente oficiale.

Cine definește informația periculoasă? Cine verifică autoritatea care face această clasificare? Cum împiedicăm transformarea unei măsuri de securitate într-un instrument de eliminare a opiniilor incomode? Și cum ne asigurăm că o instituție publică nu ajunge să decidă ce poate fi discutat în societate?

O democrație care nu mai tolerează contestarea, contradicția și dezbaterea incomodă începe să-și piardă tocmai mecanismele prin care își poate corecta propriile greșeli.

Nu poți apăra pluralismul prin uniformizarea opiniilor. Nu poți combate propaganda prin monopolizarea adevărului. Și nu poți apăra libertatea de exprimare transformând-o într-un privilegiu acordat doar discursurilor aprobate instituțional.

Nu avem nevoie de un Xi Jinping european

Există o tentație tot mai vizibilă în anumite cercuri politice și administrative occidentale: admirația pentru capacitatea Chinei de a mobiliza rapid resurse, de a impune priorități industriale și de a executa decizii fără blocaje parlamentare, negocieri interminabile sau opoziție politică.

Este adevărat că democrațiile pot fi lente. Este adevărat că Uniunea Europeană are o problemă de fragmentare decizională și că interesele celor 27 de state membre nu se armonizează întotdeauna ușor.

Dar soluția nu este concentrarea puterii.

Procedurile, transparența, separarea puterilor și controlul judiciar nu sunt defecte birocratice care trebuie eliminate pentru a câștiga viteză. Sunt garanții împotriva arbitrariului.

Un guvern care poate decide repede poate și greși repede. Un stat în care nimeni nu poate contesta conducerea poate transforma o eroare politică într-un dezastru național.

Istoria Chinei oferă suficiente exemple despre costurile concentrării puterii și ale absenței mecanismelor reale de corecție.

Mai mult, modelul chinez nu este lipsit de propriile vulnerabilități: supracapacitate industrială, investiții neproductive, îndatorare, dezechilibre imobiliare și o cerere internă insuficientă. Centralizarea nu elimină erorile economice. Uneori, le amplifică, tocmai pentru că informația neplăcută circulă greu până la centrul decizional.

Occidentul nu trebuie să aleagă între Trump și Xi

Politica administrației Trump demonstrează că nici Statele Unite nu sunt scutite de tentația protecționismului și a utilizării agresive a instrumentelor economice. Tarifele, presiunile comerciale și incertitudinea generată de schimbările de politică pot afecta chiar partenerii tradiționali ai Americii.

Europa nu trebuie să accepte automat orice decizie venită de la Washington. Dar nici nu trebuie să transforme nemulțumirea față de politica americană într-un pretext pentru apropierea strategică necondiționată de Beijing.

Nu este obligatoriu să alegem între două centre de putere. Este necesar să ne construim capacitatea de a negocia cu ambele.

Asta presupune liberalizarea piețelor europene, reducerea barierelor administrative, dezvoltarea piețelor de capital, stimularea investițiilor private, protejarea concurenței și construirea unor capacități industriale competitive.

Înseamnă și parteneriate mai puternice cu democrațiile asiatice, precum Japonia, Coreea de Sud și Taiwan, precum și cu alte economii compatibile cu principiile economiei de piață și ale statului de drept.

Autonomia strategică nu trebuie să devină un alt nume pentru autarhie, protecționism și control birocratic.

Avertismentul lui Mike Pompeo trebuie citit și în direcția opusă

În discursul său din 2020, Mike Pompeo avertiza că, dacă lumea liberă nu se schimbă, China o va schimba.

Poate că astăzi trebuie să înțelegem această afirmație într-un sens mai profund decât confruntarea geopolitică dintre Washington și Beijing.

China nu trebuie să exporte comunismul pentru ca modelul său de putere să câștige teren. Este suficient ca Occidentul să ajungă să considere normale supravegherea generalizată, controlul discursului public, subordonarea economiei față de obiective politice și restrângerea libertăților în numele unei securități definite tot mai elastic.

În acel moment, victoria nu va fi neapărat militară, comercială sau diplomatică. Va fi una de model instituțional.

Iar ironia supremă ar fi ca societățile care au construit prosperitatea modernă pe libertatea individuală, proprietatea privată, concurență și pluralism să ajungă să renunțe la aceste principii nu sub presiunea unei ocupații străine, ci prin propriile lor decizii politice.

Nu China trebuie să devină reperul după care Occidentul își măsoară eficiența. Occidentul trebuie să demonstreze că libertatea poate produce prosperitate, inovație, securitate și capacitate de apărare fără să aibă nevoie de un partid unic, de cenzură sau de supravegherea permanentă a cetățenilor.

Nu vom apăra democrația devenind mai autoritari. Nu vom salva economia de piață sufocând-o cu intervenții politice. Și nu vom învinge propaganda dacă transformăm dezbaterea liberă într-un teritoriu supravegheat.

Dacă pentru a învinge China trebuie să devenim China, atunci nu China este cea care trebuie să-și schimbe modelul. Noi suntem cei care am uitat de ce l-am construit pe al nostru.

Iar aceasta ar fi, poate, cea mai mare victorie geopolitică pe care Beijingul ar putea-o obține fără să tragă un singur foc de armă.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review