Cât va mai susține iluzionismul chinez economia mondială?

În cuvinte simple, China comunistă a făcut, începând cu 1978, cam ce-au făcut în URSS, în epoci diferite, Lenin și Gorbaciov (NEP și perestroika). Confruntate cu o economie în prăbușire și cu o penurie tot mai mare de produse de bază, care le amenință grav popularitatea, regimurile comuniste injectează doze mici, controlate, de liberalism economic, pentru a ține în viață în mod artificial un sistem bazat pe abolirea proprietății și inițiativei private și pe controlul cvasitotal al statului asupra factorilor de producție.

Rezultatul istoric îl cunoaștem: socialismul hibrid, cu față umană, nu a rezistat. De facto, acesta nu a rezistat nici în China, deși Partidul Comunist este încă "forța politică conducătoare" a chinezilor.

Ce a rezultat, însă, a fost un hibrid cu nimic mai puțin periculos decât sistemul visat de Ion Iliescu. Dacă, în comunismul clasic, statul controla economia până la sufocare, în pseudocapitalismul etatist chinezesc, statul dopează economia cu comenzi și achiziții publice și o ține pe steroizi monetari, prin QE și dobânzi artificial de mici, care produc bule ale creditării și ale cotațiilor bursiere. Ultima tocmai s-a spart cu zgomot și victime, cu toate că autoritățile de stat au încercat prin toate mijloacele care le stăteau la îndemână să prevină acest deznodământ.

Apar astfel proiecte imobiliare faraonice, întregi structuri urbane care, în absența cererii reale, eșuează ca orașe-fantomă. Autoritățile locale și regionale, ca și companiile industriale controlate de stat, s-au supraîndatorat pentru a susține o creștere nominală a economiei, în absența căreia riscă să se instaleze panica. S-a consumat beton și oțel? Acest consum se adaugă la PIB, chit că rezultatele finite au fost vândute în pierdere sau au rămas să putrezească pe stoc.

Pe de altă parte, chiar dacă susținut artificial, nivelul de trai și pretențiile chinezilor sunt în creștere. Salariile se tot majorează. Asta, pe de o parte, stimulează consumul intern. Pe de altă parte, însă, amenință competitivitatea exporturilor Chinei. "Mâna de lucru ieftină" a Chinei a rămas doar o legendă. Mai nou, potrivit Reuters, angajatorii chinezi au ajuns să "importe" muncitori la negru din Vietnam și din alte țări asiatice mai sărace, pentru a-și menține marjele de profit. Mai rămâne să înceapă să se plângă de contrafacerile din Vietnam, care ar face concurență neloială clasicelor chinezării.

"Restul lumii va începe să resimtă efectele îndepărtării Chinei de economia bazată pe exporturi produse de lucrători ieftini. În acest fel, China a subvenționat multă vreme întreaga economie globală. Sfârșitul acestui model va avea ca efect faptul că costurile producției industriale se vor majora în întreaga lume", este de părere Jianguang Shen, economist-șef la firma de brokeraj Mizuho Securities Asia.

Grav este, deci, că modelul economic chinezesc, bazat pe stimulare etatistă și pe exporturi ieftine susținute de salarii mici, a dat dependență întregii economii a lumii. De fiecare dată când China ratează chiar și cu puțin procentul de creștere economică previzionat de consensul analiștilor, îngrijorează se instaurează printre investitori. Asta cu toate că este de notorietate că nu te poți baza pe statisticile oficiale chinezești.

Încetinirea producției industriale a Chinei se resimte întotdeauna pe piețele mondiale de mărfuri. O reducere a producției sau, mai rău, o recesiune chinezească sunt practic de neimaginat. Cu certitudine că efectele le-ar depăși ca magnitudine pe cele generate de prăbușirea Lehman Brothers din 2008.