Stabilitate în obtuzitate

Într-adevăr e regretabil să fii confuz. Stabilitatea preţurilor nu are legătură, în mod explicit, cu cursul valutar, ci doar cu nişte preţuri în monedă naţională. Deci, când vorbim de acest concept, al stabilităţii preţurilor, e tot una cu a spune că banca centrală trebuie să vegheze ca leul să nu se deprecieze faţă de el însuşi, nu faţă de o altă monedă.

Dar problema este că respectivul concept nu poate fi rupt de ceea ce se întâmplă la nivel structural şi fiscal. Cu alte cuvinte, se poate vorbi de stabilitatea preţurilor doar în contextul unei gestionării coerente a economiei de către guvern. Pentru că în situaţia unei secvenţe volatile se observă, din punct de vedere structural, o crearea dezechilibrată a PIB între trimestre şi un cadru fiscal fluctuant. Cum poate banca centrală să asigure stabilitatea preţurilor într-o economie care nu e macrostabilă?

Sau poate că cei ce se apucă să vorbească despre o stabilitate a preţurilor ruptă de structural şi fiscal, doresc ca politica monetară să aibă accente haiduceşti, să producă mult hazard moral şi multă selecţie adversă, luând de la cei ce economisesc. După acel moment cadrul va arăta o anumită liniaritate, însă, ultimativ va genera falimentul politicii monetare, dovedind valabilitatea zicerii lui Ion Iliescu inspirată de Keynes: organismul cel mai stabilizat, pentru totdeauna, forever, este organismul mort.

A obţine stabilitatea preţurilor doar cu ajutorul pârghiilor monetare, în condiţii de volatilitate a cadrului structural şi fiscal, ar trebui să fie confirmarea că volatilitatea generată de mediul politic este bună. În aceste circumstanţe ne putem întreba dacă aceia care atrag atenţia că stabilitatea preţurilor e obiectivul unic al băncii centrale, pentru care poartă exclusiv responsabilitatea, sunt economişti sau politicieni?