Eminescu este cel care a militat pentru angajarea lui Caragiale la Timpul, aducând ca argument că ”nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!”, după cum menționează Jordan și Predescu în cartea lor din 1939 „Caragiale - tragicul destin al unui mare scriitor.“

Eminescu pare deranjat de sarcasmul lui Caragiale, care nu se sfiește să-l considere pe adulatul Kant un moftangiu. Dar cei doi dau repede la pace, seara, lângă carafa cu vin, în timpul unor lungi discuții. Aşa află Caragiale de Veronica Micle.

 

Caragiale pleacă la Junimea, condusă de Titu Maiorescu. O cunoaşte pe Veronica, cu care are o relaţie discretă. Eminescu rămâne la Timpul, ajunge rar la Iaşi şi relaţionează cu Veronica mai mult prin scrisori.

 

Când Eminescu îi comunică lui Maiorescu intenția de a se însura cu Veronica, acesta îl avertizează: „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el.”

 

„Canalia!” exclamă Eminescu la spusele lui Maiorescu, îl provocă pe Caragiale la duel, dar acesta nu are loc, deoarece dramaturgul, deși bruscat în societate, tace “ca un om de nimic ce este”, după cum explică poetul.

 

Veronica Micle e de acord cu eticheta pe care i-o pune Eminescu lui Caragiale după ce se împacă cu el, scriindu-i că „într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace.“