E mai adevărat decât oricând că "Toți suntem keynesieni acum". După doi ani de pandemie globală COVID-19, intervenționismul de stat în economie a atins niveluri de intensitate greu de imaginat chiar și pentru standardele setate după marea criză financiară și economică din 2007-2011, când industrii întregi au fost salvate prin măsuri guvernamentale, fie ele fiscale, monetare sau de reglementare. Practic, nu a mai rămas mare lucru din ordinea mondială pe care criticii de stânga obișnuiesc să o numească "neoliberală" - poate doar prefixul "neo".

Pandemia a venit să adauge o externalitate globală pasămite de neocolit în cadrele unei economii libere pe lângă cea devenită deja mainsteam de ani buni - schimbările climatice. Ideea subiacentă e că oamenii nu pot fi lăsați de capul lor să coopereze și să facă comerț liber (doar cu regulile de bază ale nonagresiunii și respectării drepturilor de proprietate), pentru că nu doar că vor distruge planeta, ci se vor și infecta reciproc cu coronavirus și vor muri.

Ca atare, totul trebuie planificat de sus, începând de la complexele lanțuri logistice internaționale de aprovizionare (date peste cap de restricțiile de carantină și de noul protecționism naționalist al panicii, nu de "haosul" pieței libere) și terminând cu împărțirea sectoarelor economice (și a efectivelor de lucrători ai acestora) în "esențiale" și "neesențiale". Ca să nu mai vorbim de intensificarea de-a dreptul turbo a politicilor monetare neconvenționale, care a dus masa monetară a principalelor valute la niveluri astronomice și a "dopat" letal prețurile activelor bursiere și imobiliare până și-a extins efectele și în domeniul mărfurilor vitale precum energia electrică și gazele naturale.

Ironia e că, după tot acest dezmăț intervenționist, cei care l-au susținut sunt primii care se miră de efecte și deplâng, de exemplu, accentuarea inegalității veniturilor, când era limpede din capul locului că e vorba în esență de o masivă operațiune de redistribuire a prosperității de la bogați la săraci. Și atunci nu avem nici un motiv să ne mirăm că vocile radicale de stânga, care de fapt promovează ducerea procesului până la ultimele lui consecințe (naționalizarea activelor, desființarea proprietății private, planificarea totală explicită) capătă tot mai multă credibilitate.

Așa a fost, însă, dintotdeauna. Iar dacă facem abstracție de soluțiile (dovedit dezastruoase, de istoria comunismului real) ale stângii radicale, găsim adesea la susținătorii acesteia critici extrem de pertinente ale status quo-ului pseudo-capitalist dominant. De exemplu, în criticile marxiste la adresa keynesianismului de după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în 1959, apărea la București, la Editura Politică, traducerea lucrării "Marx împotriva lui Keynes" a economistului britanic John Eaton, scoasă în original la Londra în 1951, într-o perioadă de intens avânt și succes teoretic, dar și politic, al keynesianismului. Scopul principal al autorului este să critice și demonteze ideea că intervenționismul de stat în economie promovat de Keynes poate duce la îndeplinirea dezideratelor sociale ale socialismului păstrând totodată elementele-cheie ale capitalismului, adică proprietatea și inițiativa privată.

Eaton vedea în această idee un foarte mare pericol la adresa avântului socialismului, o formă de "îmblânzire" și "dezamorsare" burgheză a acestuia menită să îi facă pe proletari să uite de necesitatea Revoluției. Economistul britanic atacă în principal ideea că intervenționismul de stat în economia privată ar fi în măsură să pună capăt "blestemului" capitalist al succesiunii ciclurilor de creștere și recesiune. Evident, Eaton se raportează la aceste cicluri ca la un dat fundamental de neînlăturat al capitalismului, respingând explicația clasic-liberală și pe cea a școlii austriece de economie potrivit căreia chiar intervenționismul de stat (monetar, fiscal și de reglementare) este cel care inițiază și stimulează ciclurile boom-bust, dând atât investitorilor, cât și consumatorilor, semnale greșite și stimulente artificial-false de acțiune și ducând la alocarea păguboasă a capitalurilor.

Pe de altă parte, Eaton remarcă foarte bine, pe urmele mentorului său Marx, că status-quo-ul politico-economic este caracterizat de crony-capitalism, în care o elită restrânsă susținută politic de stat, inclusiv prin băncile centrale, restrânge libertatea și concurența și se îmbogățește în detrimentul societății în general.

În mod previzibil, autorul nu vede în asta o negație și o pervertire a capitalismului (inexistent fără libertate și concurență, conform poziției liberale clasice), ci chiar esența capitalismului în acel stadiu istoric de dezvoltare: "După câte se pare, una dintre cele mai importante trăsături ale dezvoltării capitalismului monopolist în ultima vreme constă în aceea că o clică restrânsă de magnați financiari are posibilitatea să folosească în așa fel aparatul de stat și bancar încât să reducă valoarea banilor și să ridice nivelul general al prețurilor (de pildă în timpul ambelor războaie mondiale și al «devalorizării» din 1949)".

N-ai cum să nu te uiți la cum arată astăzi bilanțurile marilor bănci centrale, bursele de toate felurile și indicii prețurilor de consum și să nu îi dai dreptate, chiar dacă îi respingi (pe bună dreptate) remediile.

O altă observație valoroasă a lui Eaton se referă la inconsistența și chiar ipocrizia pozițiilor keynesiene mainstream, actuale și în ziua de astăzi, cu privire la ecuația libertatea comerțului-protecționism: "Teoria keynesistă susține, așadar, că taxele vamale, mașinațiunile valutare, controlul asupra comerțului și celelalte măsuri similare ale «războiului economic», oricât sunt de puțin recomandabile din punctul de vedere al propășirii mondiale, ar fi totuși pe deplin raționale și nicidecum absurde (cum susțineau economiștii burghezi dinaintea lui Keynes). (...) Vedem încă o dată cum teoria keynesistă încearcă să dea o explicație rațională practicii monopoliștilor (și anume folosirii puterii de stat pentru a promova interesele monopolurilor prin protecționism comercial, măsuri de control valutar etc) și cum se străduiește, în același timp, să se îndepărteze cât mai puțin cu putință de teoria ortodoxă, înfățișând «comerțul liber» ca pe un ideal universal totdeauna îndepărtat, dar dorit".

Pe parcursul întregii lucrări, Eaton se străduiește să demonstreze că intervenționismul de stat keynesian asupra economiei private nu poate ține loc de socialism real, adică de exproprierea și naționalizarea mijloacelor de producție, coroborată cu planificarea centrală. Post factum, având privilegiul unei experiențe istorice de peste 70 de ani față de autor, putem conchide că, fără să vrea, acesta a adus argumente prețioase în favoarea pieței libere. Mai mult, observăm cum intervenționismul falsifică și pervertește capitalismul și, prin problemele pe care le creează, inclusiv prin accentuarea inegalității veniturilor, nu face decât să facă atrăgătoare ideile socialiste.

Recapitulăm, "Marx Against Keynes: a Reply to Mr. Morrison’s «socialism»", scoasă în plin avânt al  keynesianismului, are drept scop să demonteze ideea că intervenționismul lui Keynes poate duce la îndeplinirea dezideratelor socialismului conservând elementele-cheie ale capitalismului, proprietatea și inițiativa privată.

Deși socialist declarat și convins, Eaton reușește totuși neintenționat, precum de altfel mentorul său Karl Marx, să prezinte destule elemente de diagnostic pertinent asupra tarelor status quo-ului politico-economic, pe care le regăsim, în alt limbaj desigur, și la liberalismul clasic.

De exemplu, în ceea ce privește cheltuielile militare ca stimulus pentru economie, dar și ca pretext pentru ca statul să-și întărească controlul asupra societății păstrând aparența democrației și economiei de piață.

Astfel, în prefața volumului său, economistul britanic arată: "În perioada când a fost scrisă această carte, Statele Unite, iar în urma lor și Anglia, încă nu începuseră să pună în practică actualul program uriaș de înarmări. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare nu au făcut decât să demonstreze teza demonstrată în carte, și anume că măsurile keynesiste aplicate sub conducerea capitalului financiar se pot transforma în cel mai scurt timp în programe militare împovărătoare".

Eaton face referire la cartea târzie a lui Keynes din 1940, "How to Pay for the War: A Radical Plan for the Chancellor of the Exchequer", un adevărat "studiu de fezabilitate" a keynesianismului aplicat, în care apar toate elementele acestuia: controlul de stat asupra resurselor private, investițiile publice finanțate prin deficite bugetare și manipularea masei monetare, controlul prețurilor și raționalizarea consumului populației.

Mai mult, Eaton identifică mijloacele keynesiene prin care a fost creat totalitarismul și expansionismul militar nazist german: "Cei care stăteau în fruntea sistemului industrial al Germaniei, concentrat în cel mai înalt grad, erau puternic interesați să-și extindă influența în străinătate prin promovarea de carteluri internaționale. Astfel ei puteau nu numai să-și consolideze și să-și lărgească puterea economică, dar și să facă jocul geopoliticienilor naziști. Pătrunzând în țările democratice, ei impuneau restricții de cartel în domeniul investițiilor, producției și folosirii forței de muncă. Aceste restricții, indiferent de scopul pe care îl urmăreau, au contribuit la slăbirea țărilor democratice, pregătind astfel terenul pentru lovituri diplomatice ca Münchenul și chiar pentru cucerirea lor militară. Social democrație, fascism, război - iată cum a evoluat capitalismul monopolist de stat în Germania. Atunci când un grup de «keynesiști de stânga» din Oxford încheie cartea publicată de ei sub titlul «Economia folosirii depline a forței de muncă» cu un capitol intitulat «Un experiment de folosire deplină a forței de muncă», în care dau ca exemplu de înfăptuire practică a teoriei lor Germania nazistă, nu se poate spune decât «Ei nu știu ce fac»".

Eaton sugerează că rețetele keynesiene reprezintă numai o justificare "teoretică" a politicii de militarizare a economiei, o adaptare a economiei capitaliste la scopurile monopolurilor, în special pe calea militarizării.

• Rezerva de aur: Londra este departe de Moscova

  < Prev
• Armele lui Krupp

  Next >