Cum s-a ajuns să se impoziteze pierderile

Epoca dobânzilor mici s-a încheiat, cum era și firesc, iar acum mergem gradual spre normalizare, mai ales că inflația a intrat din nou pe o spirală ascendentă. Pe lângă asta, sunt semne că se vor înăspri și condițiile de creditare.

Într-un asemenea mediu, curățarea portofoliilor bancare de credite neperformante devine și mai importantă decât de obicei, pentru a nu se bloca acordarea de împrumuturi economiei. Firesc ar fi ca măsurile guvernamentale să stimuleze acest proces de îmbunătățire a bilanțurilor băncilor, întrucât întreaga societate are de profitat de pe urma lui, inclusiv bugetul de stat. Din păcate, însă, lucrurile nu se întâmplă așa.

Astfel, politicienii vor să limiteze și mai mult deductibilitatea fiscală a pierderilor înregistrate de bănci în urma vânzărilor de portofolii de credite neperformante, la un nivel care, în cazul vânzărilor efectuate cu pierderi substanțiale, poate însemna un impozit mai mare de câteva ori decât prețul încasat la cesiunea creanțelor, după cum scrie Profit.ro.

"Simplificând, la o creanță de 100 de lei vândută cu 10 de lei, ar exista un impact fiscal de 16% (impozit profit) pentru venitul de 10 de lei (1,6 lei), plus încă 16% pentru 70% din pierderea de 90 de lei (10,08 lei). Deci un total al impozitului datorat statului de 11,68 lei, mai mare decât suma pe care banca a încasat-o efectiv din vânzarea creanței, de doar 10 lei. De altfel, la orice vânzare la preț mai mic de 12% din valoarea creanțelor se plătește impozit mai mare decât sumele recuperate. Portofoliile de credite neperformante s-au vândut însă și la discounturi mult mai mari, cu doar 5-6% din valoare, și cu cât pierderea asumată de bancă la înstrăinare este mai mare, cu atât impactul fiscal al noilor reglementări este mai puternic, impozitul putând depăși chiar de câteva ori sumele încasate", se arată în articol.

Cu alte cuvinte, s-a ajuns la impozitarea propriu-zisă a pierderilor. Oricum ai lua-o, a nu încasa bani care ți se datorează de drept, prin contract, reprezintă o pierdere care trebuie luată în calcul din punct de vedere fiscal. Iar aceste portofolii de credite neperformante afectează nu doar profitabilitatea, ci și capacitatea sistemului bancar de a finanța economia, prin asumare de noi riscuri, ducând la blocaj și stagnare. Vrem să ne întoarcem la vremurile, nu foarte îndepărtate, când băncile, din frica de a nu mai acumula neperformanță, nu mai finanțau decât deficitul bugetar al statului, prin titluri de stat privilegiate de reglementări?

Însănătoșirea bilanțurilor și expunerilor bancare reprezintă o premisă esențială a sustenabilității creșterii economice. Limitarea deductibilității creanțelor neperformante descurajează direct acest proces de însănătoșire. Pe termen mai lung, statul riscă astfel să piardă mult mai mulți bani decât i se pare acum că nu încasează. O economie nefinanțată bancar e incapabilă să genereze profituri impozabile.

Ca să generalizez contextul bancar se observă că statul face ce face și tot condiționează lichidizarea companiilor, de parcă ar fi partener de afaceri cu companiile. Și nu e deși le ia mereu o cotă procentuală din profit, în locul unei sume fixe generate de cheltuielile pe care le-a avut cu funcționarea lor.

Le îngrădește business-ul și pune în prim plan realizarea veniturilor fiscale, cum nu ar trebui să se întâmple în capitalism, numit și economie de piață. Un act normativ interzice pur și simplu comercianților să vândă în pierdere ca practică uzuală. Vânzările sub prețul de cost sunt permise doar în cadrul campaniilor "oficiale" de reduceri și de lichidări de stoc, anunțate în prealabil și în niște condiții extrem de strict reglementate. Chiar dacă vânzătorilor dispuși să lase pe loc la preț li se încetinește rulajul, iar în unele situații li se compromit lichidările de stocuri, fiind astfel obligați să acumuleze pierderi care ar fi putut fi evitate.

Statul ajunge, practic, să interzică tocmeala, negocierea “ca la piață”. Prețurile trebuie menținute cât mai fixe și mai stabile prin lege. Și bineînțeles că cel mai frecvent pretext este "protecția consumatorului". O normă din anul 2000 descurajează și, de fapt, interzice indirect târguiala - esența capitalismului autentic - obligând comercianții să afișeze prețurile de vânzare în magazine, cu toate taxele, lizibil și la vedere, "astfel încât consumatorul aflat în suprafața de vânzare să le poată vedea în locurile de prezentare fără a întreba vânzătorul". Căci ce poate fi mai periculos decât conversația omenească dintre cumpărător și vânzător? Cu precizarea că nu avem de a face cu o inovație legislativă românească: este vorba de transpunerea unei directive UE din 1998.


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review