Dacă vârsta de pensionare ajunge la 70 de ani, cât creşte şomajul în rândul tinerilor?

Atunci când s-a vorbit c-o jumătate de gură de mărirea  vârstei de pensionare la 70 de ani, m-am întrebat de ce 70 şi nu 75,56, 72,11 la bărbaţi şi 79,07 la femei. Dacă vârsta de retragere ajunge la acelaşi nivel cu speranţa de viaţă politicienii nu mai au absolut nicio responsabilitate, ba creşte în acest fel  şi PIB pe locuitor.

Ca să surprindem fenomenul, sistemul piramidal pay-as-you-go se bazează pe contribuţiile lucrătorilor activi, care se constituie în pensii, şi faţă de care poartă răspunderea clasa politică. Bineînţeles că dacă fiecare economiseşte pentru el şi nu pentrru alţii n-ar fi trebuit să tot urce vârsta de pensionare pentru ca politicienii să încerce apoi să fie responsabili faţă de cât mai puţine persoane prin majorarea vârstei.

Problema este însă că tot mărindu-se vârsta la care ies oamenii la pensie creşte şomajul în rândul tinerilor. Dar această chestiune nu-i pasionează prea mult pe oamenii politici, pentru că nu faţă de aceştia au ei obligaţii şi atunci îi sacrifică pe cei tineri.

În România, de pildă, şomajul văzut ca întreg  se plasează mult sub media europeană, însă cel în rândul tinerilor e de patru ori mai mare ca rată şi peste media comunitară. Nu avem nivelurile duble faţă de media UE din Grecia, Spania şi Italia, dar e destul de mare pentru ca migraţia în străinătate să se producă la noi încă de pe băncile şcolii. Deşi chiar dacă termină o universitate în străinătate şi doresc să profeseze în domeniu românii şi ceilalţi estici tot nu-și găsesc de lucru şi atunci generează start up-uri.

Şi una peste alta, la nivel naţional şi regional mai intervine şi salariul minim, care condiţionează angajatorul să-i atribuie tânărului absolvent o sumă de bani care n-are legătură cu pregătirea şi productivitatea sa. Aşa că mai bine nu-l angajează. Situaţie care-i avantajează pe cei aflaţi deja în sistem, în dauna celor nou-intraţi.

Nu înseamnă că România nu se confruntă cu o anomalie. Pe de o parte, procesul de îmbătrânire se accentuează. Pe de alta, tinerii nu prea reuşesc să le ia locul celor mai în vârstă. Pentru un manager e mai ieftin să înlocuiască munca necalificată, cauzată de slaba pregătire sau lipsa de experienţă, cu aceea calificată a actualilor angajaţi, cărora le poate mări salariile şi le poate cere o productivitate mai mare.

E limpede, cunoştinţele dobândite pe băncile şcolii nu-l ajută pe tânărul absolvent. Dovadă stă faptul că, la nivelul Uniunii Europene, recunoscută pentru salariile minime generoase, 40% din tineri sunt angajaţi vânzători, chelneri sau personal hotelier. Sunt însă state în Est, precum Polonia, unde rata şomajului în rândul tinerilor s-a micşorat de la 40% la 12%. E adevărat că până la 6%-9%, nivelul din Germania, Olanda sau Austria e cale lungă. Şi Cehia sau Slovenia se plasează în acest interval, ca dovadă că e important şi cât de restructurată e o economie. Este adevărat că România a fost constrânsă să mai apeleze la tineri în condiţiile în care s-a confruntat cu plecări masive în străinătate, deşi probabil că nu matematicieni şi fizicieni s-au angajat într-o ţară în care cel mai mare angajator e un retailer. Dar important de zis  este că, pe ansamblu, şomajul în rândul tinerilor e mare în Europa, dublu cât în Statele Unite.

Ca să rezolve problema celor faţă de care aveau obligaţii politicienii europeni au sacrificat viitorul, cu precizarea că şi în aceste condiţii, în care vizează perspectiva pe termen scurt, de regulă între un mandat şi altul, se pot confrunta cu dificultăţi. Pay-as-you-go nu e funcţional în context de criză, pentru că are nevoie de un număr stabil de angajaţi cărora să le tot crească salariile. De războaie nici nu poate fi vorba, deoarece atunci sistemul piramidal pur şi simplu intră în colaps. Iată deci de ce e nevoie ca fiecare să cotizeze pentru el!

În fine, Adam Smith a  postulat că principala condiţie pentru prosperitatea unei ţări este creşterea numărului locuitorilor săi.  Iar populaţia şi economia pot creşte pe seama sporului natural, dar şi artificial - pe baza imigraţiei. De aceea UE a integrat în 1973 Irlanda, ţară care avea o rată a fertilităţii (copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii) dublă faţă de media celor 11 state care compuneau Uniunea: 3,9. Iar în 1981 şi 1986, când rata scădea la 1,5, venea rândul aderării Greciei, Spaniei şi Portugaliei - ţări în care femeile aduceau pe lume doi copii.

Fireşte că  valurile de extindere au conferit conducătorilor Vestului suficient răgaz pentru a elabora o strategie demografică şi trecerea de la o dezvoltare extensivă la una intensivă, însă ei au preferat, mai departe, să birocratizeze şi să hiperfiscalizeze Uniunea. În locul unei pieţe unice, aşa cum visa Winston Churchill, a ieşit doar o uniune vamală. Cu menţiunea că traiul subvenţionat i-a făcut pe greci şi spanioli să ajungă din frunte la coada ratei fertilităţii. Mai mult potenţialul viitorului pentru motivele egoiste ale prezentului a fost grevat în aceste ţări, ca şi în Italia, nu doar de şomajul masiv în rândul tinerilor , derulat în paralel cu creşterea vârstei de pensionare, ci şi de supraîndatorare.

Am tot reluat ideea că Brexitul a vrut să sugereze clasei politice corupte din UE că a venit momentul să se restaureze reperele capitaliste, piețele și respectul față de proprietatea privată. Și am adăugat că acesta urmărește ancorarea caracterului europenilor și eliminarea discreționarismului.

Acum dacă tot am pomenit de Churchill cu atât mai mult e bine de subliniat că Brexitul reprezintă o reacție la corupția din Europa continentală şi se poate face o paralelă cu retragerea de la Dunkerque..

Dar la fel de important este de amintit de influenţa exercitată de Rusia asupra Europei, fiindcă aceasta a răspândit într-o mare parte a Uniunii modul ei de a fi. Scriam la un moment dat că spre deosebire de socialismul suedez, olandez, danez, britanic sau elvețian, cel sudic rezonează cu acela din Federația Rusă. La fel se întâmplă însă și-n Germania , care folosește condițiile economice pentru a-i subjuga pe alții și din acest motiv socialismul e de tip leninist.

Și explicam că socialismul rusesc, ce încearcă să domine UE, seamănă mult cu feudalismul. Niște caste, oligarhii, pun mâna pe putere și se organizează în afara piețelor. Privilegiile se moștenesc ca în evul mediu într-o lume corporatistă ajunsă așa cu reglementări și prin intervenționismul statului. Realocarea resurselor se numește redistribuire și o face bugetul, nu piața. Și ca întotdeauna când diviziunea muncii și cooperarea pașnică suferă, coerciția face să fie activ în societate cultul violenței.

The Economist nota, la rândul său, că UE e sufocată de fenomenul marionetelor politice: ”Puterea nu se află întotdeauna acolo unde v-ați putea aștepta în Europa. Șoferii de pe bancheta din spate cârmuiesc Polonia, România și Cehia în direcția greșită.”

Fără a uita să precizeze că: ”Europenii s-au obișnuit să aibă de-a face cu șoferii de pe bancheta din spate, atunci când Vladimir Putin a condus Rusia în calitate de prim-ministru în 2008-2012, în timp ce omul bun la toate, Dmitri Medvedev, a ținut cald tronul prezidențial.”

Ca să rezum, Rusia a răspândit în întreaga Uniune Europeană modelul ei, în loc să o facă UE cu Federația. Iar una ca asta îi nemulțumește pe britanici, care își justifică decizia de a părăsi spațiul comunitar prin aceea că ei nu discută cu marionete.

Regatul Unit nu are nemulțumiri legate de socialism în sine, ci cu acel tip practicat în țările mediteraneene, estice și Germania. Ocazie cu care sunt nevoit să-l readuc în discuție pe Vilfredo Pareto pentru a remarca diferențele de viziune. În societățile capitaliste există “mobilitate socială”, circulaţia elitelor. În vârful scării sociale persoanele sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste per­soane - aceste elite - sunt mereu altele. Spre deosebire de feudalism când aristocrații deţin averi importante sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala lor.

La fel ca în feudalism, în spaţiul menţionat se cultivă iobăgia. Deosebirea dintre UE şi Rusia e doar aceea că prima e condusă de seniori care se prevalează de republici prezidenţiale, pe când, la ruşi, stăpânii feudelor sunt, la rândul lor, controlaţi autoritar de un ţar. La ei e republică prezidenţială şi poate că e un model ceva mai reuşit în măsura în care „împăratul” îşi asumă.

Oricum ar fi România e posibil să fie un experiment, pentru ca Rusia să vadă diferenţa dintre o republică parlamentară şi una preazidenţială.

Închei reamintind că spuneam la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că lui Nicolae Ceaușescu - unul dintre promotorii socialismului de inspirație rusească - i-ar fi plăcut în UE, fiindcă e imposibil ca citind 3-4 sloganuri europene să nu ne amintim de vreunul din vremea lui. Ceea ce pentru noi constituie un complex de superioritate față de irlandezul sau olandezul neinstruit, care abia acum învață ce-i socialismul.

Sigur că și reciproca e adevărată. Ceaușescu a zis că, în România, capitalismul se va întoarce când o face plopul pere și răchita micșunele. Aplauze! Scandări! Însă şomajul în rândul tinerilor trădează feudalismul. 


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review