În loc să-și organizeze fiscalitatea în așa fel încât să o poată administra fără prea mare efort, statul cheltuiește o cantitate apreciabilă de resurse pentru ca inspectorii să „descindă“ din mașinile inscripționate cu ANAF Antifraudă.

Acesta e cel mai bun argument că oamenii abilitați cu colectarea impozitelor par a fi mai mult angajați ai instituțiilor „de forță“ decât economiști.

Dar să lăsăm deoparte această ultimă chestiune pentru a sublinia că Fiscul se poate bate cu evaziunea abia dupa ce sistemul de impuneri e așezat pe baze corecte. Nu atunci când povara fiscală pusă pe umerii angajatului nu-i permite să muncească mai mult și mai bine. După care, deși n-are de unde da, vine perceptorul și-i zice: “Te-am prins, faci evaziune!”.

Așadar, societatea e atât de slăbită după cât a fost furată încât doar un mediu economic lipsit de ostilitate o poate face să funcționeze. Din acest motiv e de preferat ca Executivul să accepte excedent, și nu deficit bugetar. Adică, statul să renunțe la “necesitatea” de a face investiții, fiindcă pe parcursul execuției bugetare s-a văzut, mai mereu, că banii sunt “deturnați” către alte directii. Cu alte cuvinte, excedentul ar fi garanția că nu se fură într-o perioadă în care se pare că baronii locali și-au găsit din nou “stabilitatea” după alegerile “de monolit”, cu candidat unic, din partidul de guvernământ!

Sigur că trebuie ca pe termen lung să se realizeze proiectele de infrastructură de care are țara nevoie, dar pentru asta ni se dau fonduri europene. Nu e momentul să li se ia românilor de la gură puțina pâine, și în loc ca banii să întrețină consumul, să fie “îngropati” în proiecte ce devin funcționale peste ani.

Analiștii care recomandă investitiile cu resurse publice uită că țara încă n-a ieșit din criză și în această fază e bine ca plasamentele să aibă rezultate rapide, ce cresc viteza de rotație a banilor și ancorează anticipațiile. Pentru infrastructură - reiterez - ne dă Uniunea Europeană finanțare.

Dar haideți să luăm un exemplu la întâmplare. La sfârșitul anului trecut, bucureștenii din Cartierul Drumul Taberei trebuiau să meargă cu metroul. Din păcate însă, termenul de finalizare s-a amânat pentru 2016 sau 2017...

Altfel spus, dacă între 1975 și 1989 s-au construit 60 km de metrou, într-un ritm de 4,3 km pe an, lucrarea de 6 km începută în 2011 ar fi trebuit să fie gata pe la jumătatea lui 2013. Dar, din nefericire, deși se realizează tot cu bani publici și utilaje mai performante, aceasta durează dublu față de perioada comunistă. Cum s-a întâmplat, de altfel, și la construcția Pasajului Basarab, în comparație cu cea a Pasajului Mărășești. Și aici apare o întrebare: Cât costă timpul suplimentar pierdut de oameni în trafic, care, potrivit zicalei, este bani?

Specialiștilor care analizează nu de asta le pasă însă. Ei recomandă să se facă investiții cu banii luați de la contribuabilii români, oricât ar dura, și așa au început lucrările la metrou, dar care, atenție!, în 2013, s-au oprit subit. Într-un oraș prost proiectat și defectuos organizat după ce li se iau bucureștenilor banii cu taxe și impozite ca să li se dea metrou, timpul care-i bani, le e mai mult irosit, ca să devină o certitudine ca sărăcesc.

Adică, pe lângă mașinile de gunoi ce ar trebui să lucreze noaptea și frecventele reparații de țevi de gaze și de apă, circulația mai e îngrădită și de lucrările de la metrou. Obiectiv „strategic” care odată început s-a soldat cu restricționarea traficului, spargerea asfaltului și schimbarea obiceiurilor locuitorilor, dar care, brusc, s-a oprit pentru o bună bucată de timp. De unde rezultă că în prima parte a anului 2013 singurul lucru pe care l-a provocat a fost deranjul.

Oare cum poate un antreprenor să se apuce de ceva de care nu e pregătit, într-un oras plasat pe locul patru în topul înghesuielii din UE? Dacă autoritățile au demarat un proiect fără să știe cât costă, și cât durează, înseamnă că au făcut doar calcule politice. Și atunci, aflând de unde provine problema, avem explicația pentru lipsa de bun simt cu care au fost tratați cei care și-au pierdut timpul în trafic, fiindcă asta e principala însușire a politicienilor.

Iar cu această o ocazie apare întrebarea de ce nu se apelează la serviciile pieței de capital pentru finanțarea infrastructurii? Pentru că, reamintesc, într-o oarecare măsură, bugetul statului și Bursa se ocupă cam de aceleași lucruri. Când oamenii sunt în imposibilitatea de a face ceva de unii singuri, pun mână de la mână și construiesc autostrăzi, căi ferate și canale de navigație.

Dar ce mare diferență e între banii luați cu forța de la contribuabili și cei pentru care managerii răspund în fața actionarilor! În timp ce administratorii le înapoiază acționarilor banii pe care nu-i pot investi, statul îi cheltuiește pe toți în ultimele luni ale anului, ba mai ia și împrumut, ca să aibă motiv la scadența creditelor să mărească impozitele sau să apeleze la inflație. Adică, să ia banii de la piețe care-i alocă rațional și continui, și să-i redistribuie el.

Având în vedere neajunsurile evocate e de neînțeles de ce statul nu emite bonduri convertibile în acțiuni la societatea comercială Metrorex, în care s-ar transforma regia, destinate finanțării construcției noilor tronsoane de metrou. 

• Analiștii economici sunt supărați că România ar putea trece de la...

  < Prev
• Mark-to-Market vs Accrual: E vremea ca fondurile mutuale românești să...

  Next >