Să ne comportăm mai americănește, dacă tot suntem proamericani

Scriam, într-un articol recent, despre tendința europeană de a-i transforma pe cei care economisesc prin depozite la bănci în investitori, fără voia și fără știrea lor. Spuneam că deponenții își plasează banii într-un instrument cu venit fix, nesupus fluctuațiilor pieței. Care oferă un câștig cert, stipulat dinainte într-un contract. La bănci, dobânda fixă plătită deponenților nu depinde de evoluția activelor și deci nu comportă risc pentru client. Asta în timp ce investitorii adevărați sunt conștienți că își asumă un anumit grad de risc și că valoarea plasamentelor lor este variabilă. Incertitudinea este compensată de potențialul mult mai mare de profit.

Atunci când băncile plasează banii atrași de la la deponenți în produse cu grad de risc mai mare, cum ar fi creditele ipotecare, se întâmplă să apară volume importante de împrumuturi neperformante. Neperformanță care trebuie provizionată tocmai pentru că nu-i poți obliga pe deponenți să-și asume pierderi ca niște investitori.

Însă dacă băncile vor mai multă libertate în modul de utilizare a resurselor financiare pe care le atrag din piață, adică dacă vor să facă plasamente mai riscante, atunci ar fi cazul să înceapă se comporte mai mult ca băncile americane și să atragă bani nu de la deponenți, ci de la investitorii în adevăratul sens al cuvântului. Iar pentru plasamente pe termen lung și foarte lung, cum ar fi creditele ipotecare, trebuie atrase resurse cu maturități similare de la entități care înțeleg și sunt dispuse să-și asume riscul. Astfel de resurse se găsesc doar pe piețele de capital.

 Din păcate, cel puțin deocamdată, băncile noastre nu prea sunt obișnuite cu atragerea de finanțări de pe piețele de capital, nici pe partea de equity, nici pe cea de fixed income. Ele trebuie să înceapă să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), care să fie listate pe Bursă și cumpărate de investitorii instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera destul de repede bilanțurile de riscul reprezentat de aceste credite, iar banii deponenților ar fi mult mai în siguranță.

Ca să nu mai spun că, în acest fel, băncile n-ar mai suferi de actualul mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui mult mai mult la finanțarea economiei reale, prin deblocare de resurse. Rolul sistemului bancar este acela de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa potofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe balance sheets până la rambursarea completă. Exact ca în Statele Unite.

Ca să conchid, atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul să se diluează la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm instantaneu atenţia către Statele Unite, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.

Pe această piaţă financiară nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate.

Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că “lucrează” cu banii micul deponent, care economiseşte – în Europa, reiterez, persoană fizică “garantată” - fiindcă e vorba de resursele investitorilor. Resurse, care, în condiţii de concurenţă şi maximă transparenţă, sunt alocate eficient, de către pieţe.

Aceasta este societatea capitalistă spre care cred că ar dori să tindă Uniunea Europeană. Dar ce păcat că Uniunea încearcă să regleze administrativ  noţiunea de investitor, în loc să lase piaţa să o facă.

Din acest motiv se ajunge ca un deficit bugetar uriaş, precum cel american, să poată fi finanţat, iar dacă n-ar mai putea fi “validat” de piaţă acesta ar urma să se reducă.

Vreme în care Uniunea Europeană “bancarizată” se raportează la repere artificiale, precum dobânzile directoare şi criteriile de la Maastricht.

 Ducând lucrurile la extrem, se observă, şi la nivelul finanţării, aceeaşi diferenţă ca între folosirea sistemului metric, o creaţie artificială franceză, şi a sistemului de măsurare anglo-saxon cu picioare, yarzi, inchi şi mile – bazat, natural, pe “mărimile” corpului omenesc.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review