Sensul demisiei lui Stanley Fischer: politica monetară nu poate ține locul celei structurale

Marele economist Stanley Fischer și-a părăsit de foarte puțin timp postul de vicepreședinte Fed pentru că a realizat, probabil, că inflația nu este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, din moment ce banii din QE băltesc în bănci și nu reușesc să o provoace.

Inflația este o măsură a lipsei de eficiență în alocarea resurselor materiale, de muncă sau manageriale. Ea se exprimă, bineînțeles, “standardizat”, prin intermediul banilor, dar ei sunt puși în sistem pentru ca acesta să nu se blocheze și nu reușesc să umble la cauză, care-i de cele mai multe ori structurală.

Iată că politica monetară nu are, de fapt, un rol determinant, așa cum și-a dat seama, după toate probabilitățile, și ilustrul Fischer, ci politicile structurale și fiscale, cu sublinierea că e imposibil să se albească prin intermediul surplusului de bani inițiativele păguboase ale politicienilor. E simplist să spui că rezolvi toate problemele doar dacă umbli la dobânzi sau reprimi cererea agregată, așa cum susțin monetariștii.

Stanley Fischer, deci, a plecat înainte de termen, fiindcă e posibil să-și fi dat seama de eșecul monetarismului, dar și de cel al formei de globalizare promovate în ultimii 25 de ani.

Ce se întâmplă în acest fel de globalizare, ia să vedem? Se reprimă competiția, în loc de 10.000 de agenți economici mici sau mijlocii rămân 100 mari și în acest mod birocraților le e mai ușor să administreze și să colecteze taxe, resurse pe care apoi să le direcționeze centralizat.

Rezultă economii cu bugetul la centru, unde există proprietate privată și piețe, dar al căror rol se estompează pe măsură ce lichiditatea se strânge la stat și corporații, ca în regimurile fasciste.

Sigur că astfel se întâmplă în economiile pe picior de război, resursele se concentrează, consumul se restricționează și saltul tehnologic apare instantaneu când e nevoie de el.

Chestiunea ce merită analizată aici este însă ce salt de tehnologie a avut loc în forma de globalizare recentă? Poate primi această denumire “revoluția” din IT? Adică, se poate ieși din criză cu gadget-uri, jocuri și divertisment? Dacă nu, înseamnă că Fischer a tras un semnal de alarmă când s-a retras cu bunul simț caracteristic. El are dreptate când consideră că globalizarea, așa cum s-a produs ea mai bine de două decenii, nu produce efecte care să semene cu salt tehnologic, nu are merite, degeaba se concentrează resursele și li se iau ele piețelor și mâinii invizibile, de către mâna politizată corporatist-birocratică.

E clar că este necesară trecerea la o altă formă de globalizare, dar în paralel merită să ne întrebăm care mai e rolul marketingul din moment ce după limitarea drastică a concurenței nu mai are vreo utilitate? Nu acesta vinde marfa, comercializarea produselor nu mai are legătură cu performanța, ci cu interesele și presiunile politice, ceea ce ne face să observăm existența unor practici aproape identice de marketing. Ce nevoie e de el?