Este foarte greu de înţeles de ce preşedintele senatului se preocupă brusc de soarta cursului de schimb şi aduce vorba , fără a avea expertiza necesară, de un atac asupra leului.

Oare de ce foloseşte această sintagmă, fiindcă era premier în octombrie 2008 şi a fost utilizată şi atunci ?

Analizând cele două episoade se observă că respectivul politician, fost prim-ministru, atunci când vede că România are un deficit extern care se umflă, îşi conservă modul de a funcţiona în încercarea populistă de a susţine „stabilitatea” cursului, în condiţiile în care nu este foarte clar de ce pentru a doua oară în nouă ani e important să nu se deprecieze leul, dar nici să nu se majoreze dobânzile.

Asta cu precizarea  că impactul creşterii ratei de schimb, la modul la care avut loc în momentul de faţă, e nesemnificativ în preţul produselor din import, în schimb, mărirea dobânzilor afectează decisiv o populaţie supraîndatorată.

Creşterile de preţuri de la mărfuri şi utilităţi din ultimele săptămâni, ce au avut loc sub conducerea coaliţiei din care face parte politicianul amintit, pot fi legate parţial de deciziile ANRE, însă mai rămâne o parte greu de  explicat ce reprezintă probabil o încercare de a menţine paritatea euro/leu la un nivel care să nu compenseze diferenţa de productivitate dintre produsele indigene şi cele din afară.

Această parte, ce nu prea poate fi înţeleasă, ar putea fi desluşită de omul politic, atât pentru 2008, cât şi pentru acum. 

• Diferenţialul de productivitate care trebuie corectat se plasează la 4%

  < Prev
• Sensul demisiei lui Stanley Fischer: politica monetară nu poate ține...

  Next >