De ce rămâne Bucureștiul micul Paris?

Prezent în România, pe 22 mai 2015, la conferința “Să înțelegem viitorul. Perspectivele sectorului bancar și ale economiei. Pot băncile schimbă viitorul României în bine?”, artizanul terapiei de șoc din Polonia, Leszek Balcerowicz, a spus că investițiile publice nu pot înlocui investițiile private. Investițiile publice adesea sunt politizate, iar aceasta nu este doar lecția țărilor noastre, ci una generală. Politicienilor le place să fie populari, acesta e un lucru normal, dar ceea ce aduce popularitate politicienilor poate să dăuneze economiei.

Nu vă bazați doar pe investiții publice. Nu este adevărat că în Polonia și în alte țări creșterea economică a fost generată doar de fondurile europene. Fondurile europene nu pot înlocui reformele.

Nici introducerea euro, nici fondurile europene, nici FMI și nici chiar stimulii fiscali - reducerea TVA și a contribuțiilor sociale - nu au atât de multă importantă în economia românească precum crearea unui mediu favorabil pentru antreprenori, a declarat Leszek Balcerowicz într-un interviu acordat Ziarului Financiar.

Dar dacă tot ne apucăm să pomenim de investitori și de proprietate poate că e bine să mai explicăm o dată ce înseamnă reforma structurală și ce legătură are asta cu investițiile străinilor..

După cum se știe, exporturile României au o valoarea adăugată redusă, iar importurile - una mare. Având în vedere această situație structural precară, e necesar să ajungem să producem niște mărfuri măcar cu o valoare adăugată medie, și pentru asta e nevoie să atragem muncitori străini care să ne învețe să le fabricăm. După care, peste 5 ani, să zicem, când românii se vor pricepe să facă ceea ce iau acum din import, străinii pot să se întoarcă la ei în țară dacă doresc.

E adevărat că, în prezent, sunt mulți români care lucrează în afară și unul dintre negociatorii FMI ne sfătuia să-i aducem înapoi. Totuși ei muncesc în agricultură și generează o valoare adăugată scăzută. Noi am avea nevoie - în schimbul țăranilor români - de niște muncitori spanioli care să lucreze în domeniile deficitare. Pe optica asta au mers polonezii, ai căror politicieni au avut și alte preocupări decât câștigarea alegerilor, și acum pot produce bunurile pe care le cumpărau înainte din afară. Și, paradoxal, cu import de forță de muncă, șomajul scade, iar bugetul și sistemul de pensii câștigă, deoarece Românie e subcapacitată.

Dar pentru că cele spuse să fie puse și în practică trebuie să se renunțe la secvența cu tăiatul costurilor în care s-au specializat atât de bine Finanțele. Pentru asta-i necesar ca proprietatea să nu mai fie aproape deloc taxată. Fiindcă în felul acesta îi încurajezi pe străini să vină aici - atât pe investitori, cât și pe lucrători - și să achiționeze inclusiv active imobiliare. Iar un mediu stimulativ, generează “trafic”. Locul străinilor care se plictisesc și pleacă e luat imediat de alții.

Din păcate, politicienii de la noi privesc spre Europa și dacă ea este protecționistă se gândesc că acesta e modelul bun și pentru România. Chiar dacă, în Statele Unite - spre care se uită cu jind UE - echilibrul structural s-a atins cu import de populație calificată, ceea ce a îmbunătățit inclusiv structura pe grupe de vârste. O forță de muncă ce nu ezită să migreze când există facilități.

România încă republică, dar pe cale de a deveni jamahirie, este un loc ostil, penalizat pentru asta prin emigraţie. Au plecat în Occident mai mulţi români decât polonezi, dintr-o ţară cu o populaţie dublă! Dar în loc ca greşelile să fie asumate de politicieni şi să înceapă să fie administrată structural oferta în locul ajustării fiscale a cererii e substituită migraţia românilor cu „importuri” de indieni şi pakistanezi ca în timpul voievozilor feudali.

Poate că nu ne dăm seama nu de persoane care să plaseze mâncare avem nevoie, fiindcă dacă în locul inginerilor sunt importați unii ce livrează bunuri de consum mai scump decât la hipermarket, asta nu întreține performanța, ci doar inflația. Generarea de profituri nu se corelează cu sporurile de productivitate!

Ca metehne vechi şi noi suntem o a doua Franţă, ceea ce reconfirmă „statutul” de mic Paris pentru Bucureşti.