Freddie n-a mai trăit să lucreze în cubicul

De ce am senzația persistentă că muzica rock a anilor 60-70 era infinit mai vie, mai autentică, mai liberă și mai inovativă decât cea din ziua de astăzi? "Vârsta e de vină", îmi veți spune, bineînțeles, "vârsta care proiectează o aură nostalgică peste trecut și îl face preferabil prezentului".

Deși sunt conștient de acest fenomen, totuși nu mă pot împiedica să nu trepidez efectiv când ascult "Satisfaction" a celor de la Rolling Stones, Led Zeppelin - "Whole Lotta Love" sau Bob Dylan - "Subterranean Homesick Blues". Pentru ca după aceea muzica zilei de azi să-mi lase un gust persistent de artificial, inautentic, prea căutat, prea "industrial" și prea aseptic. Nu e o muzică proastă sau dezagreabilă. Dar îi lipsește esențialul.

După care stau și mă gândesc că muzica nu poate fi altfel decât societatea care o generează. Iar din acest punct de vedere, risc să afirm că muzica a involuat din anii 60 încoace în aceeași măsură și în același fel în care a involuat și libertatea. America acelor ani era, încă, în bună măsură, o societate liberă, chiar dacă se distingeau deja limpede germenii viitoarei etatizări și corporatizări, inclusiv sub aspectul militarizării. Iar muzica era parte a contraculturii care încerca să se opună acestor forme de involuție a libertății, în pofida retoricii hippie, de multe ori socialistă și new age.

Pentru că oricât de socialiști și anticapitaliști se afișau sau chiar se credeau muzicienii mai mici sau mai mari ai acelei epoci, carierele lor manifestă esența unui capitalism mult mai pur și mai autentic decât cel al zilei de azi, în care barierele legislative și reglementările de tot felul impuse de stat, inclusiv cele legate de "drepturi de proprietate intelectuală", îi feresc pe artiștii și afaceriștii consacrați de concurența noilor veniți și de faliment. În anii 60 era mult mai ușor să ajungi în vârf și, în egală măsură, să te prăbușești de acolo. Artiștii erau, în același timp, mult mai liberi și mult mai puțin protejați față de evoluțiile pieței și de capriciile publicului. La fel și impresarii și organizatorii de concerte.

Și, ca întotdeauna, inflația de reglementări și deflația de libertate se exprimă cel mai bine în formă monetară. La marele festival de la Woodstock din 1969, abonamentul pe 3 zile a costat 18 dolari. Abonamentul tot pe 3 zile la ediția de anul viitor a celui mai în vogă festival contemporan, cel de la Coachella, costă 375 de dolari.