Să nu dăm băncile centrale în plata politicului

Analiștii care apăreau pe toate teleleviziunile să militeze pentru legea dării în plată, indiferent cât risc sistemic ar induce, par momentan debusolați.

Sigur că dacă utilizez sintagma de analist e musai să amintesc și de precizarea dintr-un articol anterior, potrivit căreia cei mai mulţi dintre aceştia au cunoştinţe în domeniu, și diplome, dar nu înţeleg fenomenul economic. Iar faptul că sunt înregimentaţi politic ridică semne de întrebare şi asupra bunei lor credinţe.

Deosebirea dintre analiști și specialiști (pentru că tehnocrați nu le mai putem zice, în situația în care birocrații lui Cioloș au compromis această noțiune) este că ultimii au şi înţelegerea necesară. Primii ştiu doar să mute piesele de şah, pe când ceilalți au priceperea să-şi facă adversarii şah-mat.

Dar după această mențiune,e util de adus în discuție exemple din vremurile când cei care apar la tv cu titulara de analist erau entuziaști, nu dezorientați, și salutau o decizie "istorică" a justiţiei din Canada.

Despre ce era vorba? Până să devină independentă, precum toate băncile centrale moderne, adică până în 1974, banca centrală a Canadei avea înscrisă în statutul ei prerogativa de a acorda împrumuturi fără dobândă guvernului canadian, pentru ca acesta să-şi finanţeze investiţiile de stat şi lucrările "de interes public".

Iar în urmă cu câteva luni, când s-au manifestat plini de însuflețire analiștii, mai multe ONG-uri câştigaseră un proces prin care cereau redobândirea acestei prerogative de către banca centrală, susţinând că abolirea acesteia şi statutul independent de guvern al băncii centrale ar fi neconstituţionale.

În fine, dacă respectivii ar fi fost specialiști, și nu analiști, ar fi trebuit să știe de sumedenia de rele pe care le aduce cu sine subordonarea băncii centrale a unui stat faţă de factorul politic.

În primul rând, acordarea de împrumuturi statului, gratis sau nu, contravine articolului 123 din Tratatul fondator al UE, care interzice expres şi fără echivoc acest lucru.

În al doilea rând, istoria, mai recentă sau mai îndepărtată, a demonstrat că, de fiecare dată când au dispus de pârghiile politicii monetare, guvernele au distrus economia şi au sărăcit populaţia. Să ne amintim doar de hiperinflaţia din Germania Republicii de la Weimar, când tipărirea masivă de bani pentru nevoile guvernului a făcut să explodeze preţurile.

Guvernele au genetic tendinţa de a face deficite, fie în scopuri electorale, fie pentru a-şi satisface clientela politică. Iar această tendinţă nu poate fi controlată decât de o bancă centrală independentă şi profesionistă.

Rolul dobânzilor este tocmai acela de a stimula utilizarea raţională a unor resurse prin natura lor limitate. Ca şi în alte aspecte ale democraţiei, este esenţială separarea puterilor în stat din punct de vedere financiar. Politica fiscală şi cea monetară trebuie să rămână limpede delimitate.

Dar, fiindcă tot am pomenit de analiști și de politica monetară, e bine de amintit că la aceștia se mai observă o “meteahnă” ce are legătura acea problemă, că degeaba ai cunoștințe și diplomă dacă nu înțelegi despre ceea ce vorbești.

Analiștii se uită la „modelul” Băncii Centrale Europene (BCE) învățat de la Keynes și repetă pe toate televiziunile că dobânzile în scădere - chiar real-negative! - sunt soluția de relansare a economiei.

Dacă ar înțelege și-ar da seama că privesc cu mare ușurință hazardul moral, respectiv subremunerarea celor ce-și amână consumul, cei care economisesc, și ar trebui să admită că politicile fiscale restrictive fac mediul economic neprietenos și alungă investițiile și economisirea externă.

Și în contextul stabilirii unui program de reconvertire a împrumuturilor bancare din valută în lei, realizat pe fondul unei fiscalități opresive, ar trebui să conștientizeze că dobânzile n-au cum să se ducă agresiv în jos.