Scriam la un moment dat că dacă un debitor merge la bancă - cu legea dării în plată în mână -  și îi spune că ea și-a făcut niște calcule privind profitul pe care îl va realiza, și acum, cu această lege, ce acționează retroactiv, are toate șansele să i se încurce socotelile, nu mai bine renegociază clauzele contractuale, instituția financiară ar trebui să aibă o poziție fermă, dictată de existența legii. Ai dat imobilul în plată, nu mai avem ce discuta. Esența legii rezidă în faptul că odată ce ai luat decizia să-i pui băncii casa în brațe nu mai ai ce negocia.

Dar un cititor, după ce a văzut acest enunț, a ţinut să mă întrebe ce se întâmplă în situaţia inversă în care o bancă se duce la un client şi-i zice: Îţi restructurez sau reeşalonez creditul dacă mai dai şi tu ceva în plus la dobândă, dacă mai pui încă ceva în garanţie.

Răspunsul este foarte simplu. Într-un asemenea context, puţin probabil, fiindcă, de obicei, clienţi se duc la bănci să ceară lucruri, nu viceversa, se poate spune că s-a schimbat profilul clientului din punct de vedere al serviciului datoriei. Şi atunci e firesc să fie încadrat în altă clasă de risc.

Cititorul a continuat să mă întrebe însă şi după această precizare, suficient de clară: Ce înseamnă că s-a schimbat profilul clientului din punct de vedere al serviciului datoriei? Mai ales în criză? E acelaşi client?

Da e acelaşi client, i-am spus, dar nu mai are aceeaşi bonitate financiară, cu mențiunea că prin asta facem referire strictă la serviciul datoriei, la capacitatea debitorului să-şi plătească ratele, nu la garanţii.

Iar faptul că o persoană se poate trezi că a plătit nişte bani, şi nu mai poate beneficia în continuare de un activ, fiindcă are probleme cu serviciul datoriei, arată că nu şi-l putea permite sau a avut de suferit de pe urma volatilității cadrului fiscal politizat şi a lipsei de orizont de la nivelul politicilor structurale. Însă nu băncile sunt vinovate de înrăutăţirea mediului de afaceri, ci politicienii. Aceştia din urmă au tăiat salariile şi au majorat taxele ca să poată întreţine corupţia. E necesar să nu iasă băncile bine de fiecare dată când iau politicienii decizii proaste?!

Aşadar, dacă scoringul inţial nu mai corespunde şi cineva nu-şi mai poate plăti datoriile e vina creditorului ori a celui care n-a anticipat cum trebuie capacitatea de a susține serviciul datorie? Mai e un pic şi se va spune că, de fapt, deponentul e în culpă. Dacă el nu-i dădea băncii bani, aceasta n-avea ce să plaseze debitorului şi ultimul n-ar mai fi avut probleme.

Reiterez subliniind că venitul reprezintă principalul element în relaţia client – bancă, pe baza căruia se stabileşte serviciul datoriei, nu garanţia, care se constituie ca o măsură de siguranţă.

Aberaţia pe care o instituie legea dării în plată exact acest lucru îl modifică. Nu mai contează serviciul datoriei, ci faptul că se ştie că garanţia e în orice moment opozabilă creditului.

• Merkel trebuie să-şi dea demisia

  < Prev
• Darea în plată: Socializarea pierderilor se face cu taxe mai mari

  Next >