Numai un referendum poate demonstra că darea în plată e socială

Un stat nu poate fi social şi populaţia sa nu

Mi s-a reamintit de curând că legea socială cu efect retroactiv nu restricţionează numărul de imobile ce pot fi date în plată de o persoană. Pentru deţinătorii de portofolii mari de imobile, constituite cu rol de locuinţă, prin efectul legii sociale ce acţionează retroactiv, social e să le dea în plată băncilor pe rând. Dacă se poate pe toate.

Aşadar, în condiţiile în care nu e limitat numărul de locuinţe ce se pot da în plată şi nici nu e interzisă repetarea acestui “exerciţiu”, se observă că efectul social al legii dării în plată rezidă din faptul că dacă nu-ţi mai convine ceea ce ai cumpărat sau construit, nu e vina ta, ci a celui care te-a finanţat, în baza expertizei unui evaluator. Şi e clar că evaluatorul îşi face cunoscută estimarea în momentul la care i-a fost solicitată. Iar finanţatorul, în naivitatea sa, ia acest punct de pornire ca fiind o bază pentru creditarea pe termen lung a unui debitor.

În contextul în care evaluarea e făcută punctual, iar creditarea se derulează pe termen lung, întrebarea care se pune este dacă nu cumva legea dării în plată speculează modul în care băncile comerciale au gestionat portofoliile de credite ipotecare şi auspiciile sub care administrarea lor a devenit extrem de pasivă.

În situaţia în care evoluţiile internaţionale şi locale au fost de scădere a dobânzilor, ca urmare a recesiunii globale, e foarte uşor de tras concluzia că această modalitate pasivă de a gestiona a fost subsecventă şi indusă de decizia politică, prin intermediul presiunii exercitate de unii pseudoeconomişti, în vederea micşorării accelerate a dobânzilor. Totul în speranţa de a abate atenţia de la preţul la care s-a achiziţionat imobilul. Preţ ce a fost o consecinţă directă a felului în care s-a gestionat economia într-o anumită perioadă. Respectiv, în baza intrărilor de capital, pe fondul lipsei de adâncime a pieţelor financiare, ceea ce a făcut ca banii, în loc să fie direcţionaţi către bursă şi economia reală, să producă un bubble imobiliar.

Au existat elemente, în special cele care ţin de politicile structurale şi fiscale, ce n-au combătut bula imobiliară. Iar dacă acum se doreşte să se abată atenţia de la preţul umflat la care au ajuns casele la modul în care s-au luptat politicienii cu criza mărind taxele şi scăzând salariile sau la cât de înrobitoare sunt condiţiile de creditare, acestea constituie tot atâtea tentative de a face presa să nu discute despre greşelile evidente ale politicienilor de a gestiona economia. Şi, de fapt, nu e vorba de simple erori, pentru că politicul a mărit cu bună ştiinţă impozitele ca să alimenteze corupţia, în plină criză.

Încercarea de a îndrepta atenţia în altă direcţie, spre sistemul bancar, ce are - e drept - metehnele sale, reprezintă doar o tentativă de a sacrifica un domeniu important pentru ca politicul să-şi perpetueze acelaşi mod de a gestiona. Dacă această iniţiativă nu ar aparţine politicului, ci ar apărea din societatea civilă, ar fi mai uşor de acceptat, fiindcă s-ar vedea că populaţia se exprimă prin referendum - degrevându-se de propunerile politicului şi luând în considerare doar ceea ce o interesează - în favoarea statusului social prevăzut în Constituţie.