Darea în plată: nimeni nu minte, nimeni nu spune adevărul

Ultimele evenimente produse pe “frontul” dării în plată arată că nimeni nu minte, nici băncile, ce vorbesc de câteva sute de noi contracte venite la plată, nici iniţiatorii legii, care discută de câteva mii, fiindcă cei mai mulţi debitori ce fac apel la lege sunt cei deja executaţi.

În ceea ce priveşte cele 900.000 de familii, ce ar putea să apeleze la lege, cele pe umărul cărora au plâns promotorii actului normativ în momentul în care acesta era în procedură de adoptare, ele ar putea să beneficieze de condiţii de creditare mai bune. Dar, sunt mult mai mulţi români cărora li se poate uşura povara ca urmare a scăderii taxelor şi impozitelor, în special a celor locale, precum şi a reducerii tarifelor la utilităţi, pe fondul unei evoluţii favorabile a preţului materiilor energetice pe pieţele internaţionale. De ce în această chestiune iniţiatorii legii dării în plată n-au avut nicio reacţie, chiar dacă-s mult mai mulţi oameni afectaţi şi politicienii sunt preocupaţi de suferința lor?

Cu alte cuvinte, dacă se vede clar că legea dării în plată nu e efectivă, cei mai mulţi ce doresc să o utilizeze sunt cei deja executaţi silit, ca dovadă reacţia slabă la respectiva iniţiativă în prima lună de la intrarea ei în vigoare, de ce s-a vorbit de 900.000 de familii ce suferă de pe urma faptului că s-au împrumutat, şi nu de 6 milioane de menaje afectate de fiscalitate şi de preţurile la utilităţi?

Însă tocmai pentru că legea dării în plată nu se bucură de succesul anticipat, iniţiatorii ei încearcă să o completeze cu una privind conversia creditelor în valută. Adică, în loc să-şi asume eşecul, supralicitează. Problema care se pune în cazul legii dării în plată este dacă-i nevoie de vreun studiu pentru ceva cu un impact atât de slab?!

În fine, dacă legile urmăresc decredibilizarea managementului din bănci, aceste tentative au şanse foarte mici de reuşită, în felul în care-s elaborate. Ca restructurarea managementului să se producă ar fi trebuit ca regulamentele băncilor să permită să intre în negocieri cu clienţii înainte ca serviciul datoriei acestora să fie nesustenabil. Dar, cum acest lucru nu se întâmplă, asta intră în contradicţie cu premisa europeană că băncile sunt parte a unui sistem social. Nu ar trebui să fie aşa, dar, fiindcă suntem membri ai UE, e nevoie de a avea flexibilitatea de a înţelege fiecare client şi de a-i reconsidera condiţiile de împrumut, potrivit filosofiei europene.Cum aşa ceva nu a a avut loc, se observă că există, cu siguranţă, o problemă cu un management, ce nu înţelege contextul european în care funcţionează.

Ca să conchid, nu aceste iniţiative legislative autohtone pot reforma managementul bancar. Motivele lipsei de restructurare sunt, bineînţeles, legislative, însă ţin de condiţiile în care managementul e numit, propus şi aprobat.