Suspiciuni rezonabile: Cum de s-au îndrăgostit brusc comuniştii de capitalism?

Motto - Traian Băsescu, către Adrian Năstase: Ce blestem pe poporul ăsta să aleagă între doi comunişti

Ideile care i-au călăuzit pe filosofii şi avocaţii din secolele XVIII – XIX să dezvolte fundamentele noului sistem politic porneau de la premisa că principalul obiectiv asupra căruia toţi oamenii decenţi ar trebui să i se dedice e bunăstarea întregii ţări, observa Ludwig von Mises.

Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că-i normal să existe diferenţe de opinie şi dezbatere pentru a găsi cel mai bun mod de gestionare a unui stat.

Persoanele care împărtăşeau idei similare despre o problemă cooperau, iar asta purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Ele se puteau modifica atunci când oamenii considerau că poziţiile lor iniţiale erau eronate.

Discursurile politice şi editorialele din ziare erau menite să convingă. Şi erau puţine motive pentru a crede că cineva nu putea s-o facă dacă poziţia sa era corectă şi ideile sale sănătoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de către cei ce scriau regulile constituţionale la începutul secolului XIX.

Însă toate acestea presupuneau că statul nu se amesteca în condiţiile economice ale pieţei. Că toţi cetăţenii împărtăşesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii ţări şi a întregii populaţii.

Şi tocmai aceasta este filosofia socială şi economică pe care a înlocuit-o intervenţionismul.

Potrivit ideilor intervenţioniste, datoria guvernului nu vizează binele comun, idee pentru care militau oamenii de stat din secolul XVIII, ci de a susţine şi privilegia grupurile speciale.

Ceea ce ni se oferă astăzi - subliniază Mises - e o situaţie în care nu mai există partide în accepţiune clasică, ci doar grupuri de presiune.

Şi în fiecare partid există reprezentanţi ai grupurilor de presiune, ce sunt mai interesaţi să coopereze cu reprezentanţi ai aceloraşi grupuri de presiune din partidul rival decât cu aceia ai propriului partid.

Vi se pare că se potriveşte ceea ce spune Mises cu ceea ce se vede în România? Eu cred că da. Sigur, el ar fi trebuit să adauge la oamenii politici şi serviciile de informaţii ori societăţile secrete, căci, în trecut, toţi erau preocupaţi de bunăstarea întregii ţări, în vreme ce acum există suspiciunea că ar coopera pentru a susţine interese personale şi de grup.

Dar haideţi să vedem alte spuse, ale preşedintelui Fed Alan Greenspan. El zicea în 1990: „Cred că este limpede că economiile de piaţă s-au impus prin succese practice pe care le-au repurtat şi că au dovedit fără putinţă de tăgadă că sunt superioare economiilor planificate. Nu este la fel de limpede în ce măsură sistemele de valori ale societăţilor din Europa de Est s-au reformat. În Est şi, din păcate, şi în anumite locuri din Vest, cuvinte precum concurenţă, profit, specularea oportunităţilor sau antreprenoriat sunt încă folosite cu conotaţii peiorative. Cred că un element esenţial în evoluţia economiilor de piaţă din Europa de Est va trebui să fie educaţia".

Iată că şi Greenspan militează pentru ceva similar cu Mises. Educaţia, nu sacrificarea ei pentru atingerea intereselor personale şi de grup.

În 1992, s-au dat la o parte regiile şi, în baza legii privind privatizarea întreprinderilor de stat, celor cinci Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP) li s-au atribuit 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, câte 6% la fiecare. Ulterior, FPP-urile au primit denumirea de SIF-uri (Societăţi de Investiţii Financiare) şi au ajuns la cota Bursei de Valori Bucureşti.

Adică, în loc să se coteze direct companiile naţionale s-au listat nişte vehicule, pentru a nu pierde politicul controlul asupra economiei, dar străinii să spună, totuşi, că România are economie de piaţă, că a devenit un stat capitalist.

Ideea a fost destul de rusească, ca cum era spiritul epocii, fiindcă şi în Federaţie s-a păstrat controlul politic asupra economiei cu ajutorul unor oligarhi şi a unor vehicule financiare.

Cert este însă că SIF-urile n-au decis ce portofoliu să aibă, ci s-au născut cu el. De regulă, un fond deschis pe acţiuni îşi alege dintre companiile deja listate la Bursă ce deţineri să aibă, stabileşte pe baza acestora valoarea unităţii de fond şi încearcă să atragă investitori.

La SIF-uri au fost iniţial acţionari oamenii muncii, deţinătorii de cupoane, cărora li se spunea, în comunism, că sunt proprietari, producători şi beneficiari, omiţându-se, cu bună ştiinţă, că nu de o aparenţă de capitalism sub control politic era nevoie, ci de capital. Iată de ce o grămadă de întreprinderi au rămas tot decapitalizate şi după privatizare, exact aşa cum erau în perioada în care aparţineau statului.

Iar asta nu-i tot, fiindcă celor 5 SIF-uri, li s-a alăturat un al 6 – lea, ce nu poartă aceeaşi denumire, ci i se zice Fondul Proprietatea. El a fost creat tot pe principiul să nu scape politicul hăţurile economiei.

Ştiu că am mai spus aceste lucruri, însă din câte se constată acum începem să avem piaţă şi instrumente de piaţă, se iniţiază IPO-uri. Poate exista suspiciunea că apar brusc, la mult timp de când o cerea elementul esenţial în dezvoltarea economiior, educaţia – după cum preciza Greenspan –, ca să se asocieze cu ceea ce sublinia Mises? Adică, datoria guvernului nu vizează binele comun - bunăstarea ţării, cauză căreia i s-au dedicat I.C. Brătianu şi Eugeniu Carada -, ci de a susţine şi privilegia grupurile speciale?

Haideţi să vedem cum a evoluat datoria publică a României? A crescut în criză de la 13% la aproape 40% din PIB, pentru a finanţa deficitele bugetare uriaşe de 9,5% din PIB din 2009, de 6,9% din 2010 şi de 5,4% din 2011. Iar de la datorie, dăm o căutare pe internet, ajungem la wikipedia, şi ne uităm ce scrie în dreptul ANRP.

Vedem că e o autoritate ce se ocupă cu despăgubirea bunurilor naţionalizate numită pivot al corupţiei din România. Şi tot wikipedia relevă că George Becali – fost europarlamentar şi membru al Parlamentului României - a afirmat că aceia îndreptăţiţi la despăgubiri trebuiau să-i dea lui Cocoş şi Oltean câte 30%, în caz contrar neobţinând nimic.

E inutil de zis că restitutio in integrum nu putea generea corupţie. De altfel, întrebat de revista Săptămâna Financiară ce părere are că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietăţile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc, profesorul de economie Bogdan Glăvan a răspuns: „Trecerea de la comunism la capitalism este un proces care are nu doar o dimensiune economică, ci şi una etică. Pasul esenţial care trebuie întreprins în această tranziţie constă în privatizarea resurselor. Acum, privatizarea poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale şi, totodată, metoda care rezolvă şi implicaţiile etice este retrocedarea resurselor.

La noi, retrocedarea a fost aplicată la scară redusă – rezumându-se în principal la resursele agricole şi forestiere – şi extrem de lent – principalele legi în acest sens datând din 1991, 1997 şi 2000. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice.

De exemplu, vânzarea prin licitaţie sau negociere directă ridică numeroase întrebări etice şi economice. Bunăoară, de ce să vândă statul ceva ce nu îi aparţine? Dat fiindcă respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?!

Cât despre acordarea unor certificate la Fondul Proprietatea, proprietarilor deposedaţi discreţionar de regimul comunist, aceasta nu este o metodă de privatizare sau de restituţie, ci o încercare de a mai păcăli o tură proprietarii legitimi ai resurselor prin acordarea unor aşa-zise despăgubiri”.

Oamenii simpli se întreabă de ce în loc de restitutio in integrum apar nişte vehicule de despăgubire, în bani şi acţiuni. Şi ce s-ar întâmpla dacă ar exista o singură formă? Ar mai funcţiona mecanismul?

E bine să revedem întregul tablou. Până la îndatorarea masivă a României din anii de criză, pe fondul unor deficite bugetare mult peste limita de risc de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, retrocedările au fost la scară redusă, la fel şi despăgubirile. Nu ne-am vândut sau retrocedat ţara, nu prea existau instrumente de piaţă. Deşi, dacă s-ar fi lansat IPO-uri în 2009, cum a făcut Polonia, probabil că n-am mai fi avut nevoie de un acord internaţional de împrumut.

Dar datoria nu vizează binele comun, ci – după cum zice Mises - susţine şi privilegiază grupurile speciale. Oare de asta banii ies mai întâi cu titlu de despăgubire, ajung poate în GDR-uri, şi apoi intră în IPO-uri? De aceea e nevoie de două vehicule de despăgubire, unul de ieşire şi altul de intrare? Şi brusc, după ce a existat o mare reticenţă pentru capitalism şi instrumente de piaţă dintr-o dată se observă cât de folositoare sunt?

Ce contează că IPO-urile trebuiau făcute în 2009, ca să nu crească datoria publică de la 13% la aproape 40% din PIB? Că se fac la companii deja bine capitalizate, în loc să se iniţieze la societăţi ce au cu adevărat nevoie de resurse şi management privat, ca să se eficientizeze? Ce dacă nu s-a făcut restitutio in integrum decât la scară mică? Dar, după cum observam într-un articol anterior banii furaţi în criză sunt aici, în România. Interesează pe cineva?