Mass-media nu contenește să scrie că oamenii sunt săraci. Că este criză. Da, numai că dacă ne uităm la masa monetară nu-i mai mică. Nu-s mai puțini bani, ci, eventual, altfel distribuiți.

Dacă însă masa bănească tot pare, mai departe, că este insuficientă, poate că aceia care se plâng că nu le ajung banii ar trebuie să vândă din ceea ce au. Adică, e posibil ca masa monetară să fie destulă, dar prost alocată. În condițiile în care s-au realizat investiții în anumite active, precum imobilele, e nevoie să fie scoase la vânzare,cu riscul de a le scădea prețurile.

Sigur că nimănui nu-i convine să aibă sentimentul că i-a scăzut averea, dar e necesar să ne uităm mereu la lichiditate. Cum o fac, de pildă, băncile cu capital grecesc din România. Ele practică dobânzi ce le permit să fie lichide, deși n-au capacitatea să realizeze profit.

Iată că am trecut însă la cea de-a doua parte a acestui “curs” de adevăruri incomode, cine e cel care nu e în măsură să facă profit? Managementul, unul care a încercat să-și ascundă incompetența dând oameni afară, când problema era chiar el.

Dar chiar dacă managementul de top refuză să se autosuspende nu înseammă că nu a greșit flagrant secvența economică. A finanțat retail-ul în locul corporate-ului. Cu toate că era evident că niște companii generează un raport cost/beneficiu mai bun decât persoanele fizice.

Iar dacă în sistemul bancar românesc s-au produs cele mai mari ajustări regionale e limpede că a fost cel mai puţin competitiv. Corecţia a fost cea mai dură, deoarece s-a dezvoltat haotic.Restructurarea sistemului a constat în înlocuirea personalului de middle management şi de execuţie cu angajaţi mai slab calificaţi. Iar asta enervează clientela, ce nu primeşte produsele de care are nevoie. Ea nu poate să priceapă de ce nu i se oferă soluţii integrate care să se coreleze cu cheltuielile ei, cu metroul, autobuzul, taxele, asigurările, amenzile, facturile de orice fel.

Dar aceste lucruri le-am mai zis sub o formă sau alta. Aş vrea să adaug că personalul din bănci vine şi pleacă. Îşi schimbă locul de muncă la 6-12 luni, ceea ce face ca prestaţia sa să nu ajungă la nişte standarde care să-l satisfacă pe client. De ce a apărut asta? Din cauza unora care s-au aflat în fruntea băncilor înainte de criză şi le conduc şi în momentul de faţă. Cei care au făcut ca portofoliile de credit să vădească o abordare amatoricească şi care-şi caută scăparea în scăderea costurilor cu angajaţii. Înainte de a închide în prelabil unități și de a reloca personalul.

Apropo însă de abordarea diletantistă, de faptul că banii nu trebuiau să finanțeze nevoile personale și imobilele, ci economia reală și comerțul, marjele mari de profit practicate ne-au făcut să ne remarcăm în Uniunea Europeană printr-o rata înaltă a  creditelor neperformante. Bineînțeles că majorarea taxelor în criză și tăierea salariilor au avut o contribuție semnificativă, dar și elementul menționat anterior. Cu precizarea că rolul banilor e acela de a facilita schimburile, nu să se facă bani din bani. Dacă s-a înțeles acest lucru înseamnă că Nassim Nicholas Taleb avea dreptate când spunea că, pe termen lung, încercarea de a-i păcăli pe unii echivalează cu a-ți fura singur căciula.

Mai clar spus, cu riscul de a o repeta, dacă băncile au plasat prost banii strânși de la clienți, trebuiau să execute active. Spread-urile mari au omorât business-ul. Managementul realizat de oameni de încredere arată acum câte parale face.

Și normal că e o problemă politizarea managementului și se poate pune întrebarea dacă din această cauză s-au comis greșeli strategice. Dar încercarea de a rezista la politizare se putea face pe baza expertizei. Ce se întâmplă însă? Dacă au existat prea puține puncte de “rezistență” împotriva politizării manageriale înseamnă că, de fapt, expertiza lipsea?

• Bursa de la New York se plasează pe o bulă speculativă

  < Prev
• Daniil Harms: Caietul albastru

  Next >