Firmele cu pretenţii au obiceiul să-şi atârne pe pereţi, uneori în rame cu geam, nişte hârtii îngălbenite de vreme pe care scrie acţiune la purtător, rentă, împrumut, obligaţiune sau bon. Aceste “tablouri” sunt menite să impresioneze profanul care vine la o agenţie de brokeraj să încheie un contract. Fireşte că respectivul client nu-şi pune problema că pe vremurile acelea, uitate, dar capitaliste, chiar avea ce cumpăra de pe Bursă, şi nu trece de frumuseţea titlului de valoare sau de credit. Cu riscul ca cine nu-şi cunoaşte istoria să repete greşelile trecutului.

 

 

 

 

Să luăm un caz la întâmplare. Cine ţine în mână un titlu de 10 acţiuni UDR – “Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa – Societate Anonimă” e impresionat că “tabloul” are o denumire arhaică şi mai scrie şi în franceză pe el: “Acieries et Domaines de Resiţa Societe Anonime”. Dar nimeni nu vorbeşte, după ce vede titlul, pe care se pregăteşte să-l pună pe perete, de Malaxa şi Auschnitt.

 

 

 

 

Ultimul era administratorul delegat al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa, cea mai mare societate pe acţiuni (anonimă) a momentului, cu cel mai mare capital social din România (un miliard de lei), cea mai mare cifră de afaceri şi cei mai mulţi angajaţi.

 

 

 

 

Iar Max Auschnitt deţinea împreună cu fratele său Edgar şi societatea Titan - Nădrag - Călan, ca să se vadă că nu s-a inventat de azi de ieri integrarea pe orizontală.

Dar la Reşiţa mai avea acţiuni şi Nicolae Malaxa, cel mai mare industriaş din România. Acela care deţinea, în principal, celebra uzină Faur (fostă Malaxa), integrată cu Uzina Republica (Uzina de Tuburi şi Oţelării). Dar şi participaţii la Astra Arad, Unio Satu Mare, IOR (Industria Optică), Tohani Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

 

 

 

 

Între Malaxa şi Auschnitt - cei mai importanţi oameni din industria grea - era o mare rivalitate în a cumpăra favorurile Regelui Carol al  II - lea. Pentru că  Nicolae Malaxa a ajuns să fie cel mai influent om de afaceri din Regatul României ca urmare a comenzilor de stat primite şi a creditelor preferenţiale acordate.

 

 

 

De asemenea, Auschnitt a profitat de pe urma faptului că Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa - provenite din vechea societate metalurgică STEG din Banat şi redefinite ca societate anonimă în 1920 – au fost considerate de interes strategic în 1923, findcă încorporau importante uzine de armament. Ca urmare a acestui fapt, statul legiferează ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalişti români.

 

Malaxa şi Auschnitt, spre deosebire de baronii roşii ai zilelor noastre, ştiaua să administreze

 

Deşi comuniştii aveau obiceiul să vânture ideea că România era o ţară eminamente agrară înainte de a lua proletariatul puterea, se observă din cele câteva nume de companii citate până acum - majoritatea deţinute de Malaxa şi Auschnitt - că întreprinderile din regimul socialist şi furnizorii de utilităţi - “Societatea Naţională de Gaz Metan” (Romgaz), „Societatea Anonimă Română de Telefoane” (Romtelecom), „Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti” (Regia Autonomă de Transport Bucureşti) etc - existau încă din vremurile capitaliste.

Vai ce surpriză?! Iată încă o dovadă că regimul comunist era specializat în propagandă şi control, nu în organizarea eficientă a activităţii, “obiceiuri” de care n-am scăpat nici până în zilele noastre, deşi acum se spune că suntem o economie de piaţă funcţională.

 

 

 

Dar să lăsăm parantezele prezentului şi să adăugăm alte nume pe listă ca să avem o imagine completă a ceea ce li s-au oferit fără proces de predare - primire comuniştilor în 1948, la naţionalizare: Uzinele Copşa Mică şi Cugir, Asigurarea Românească (devenită ADAS şi apoi ASIROM), rafinările Astra şi Steaua Română, Aur (Phoenix Baia Mare), Govora - Călimăneşti, Vulcan - uzinele metalurgice, Societatea Română de Radio - Difuziune (Radio România), Nitramonia Făgăraş, Semănătoarea - maşini agricole, Societatea Marilor Hoteluri, Scăeni - geamuri, Fieni - ciment.

 

 

 

 

În vremurile noastre atât Malaxa, cât şi Auschnitt ar fi primit, cu siguranţă, titulatura de baroni, cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se punea pe mână. Pentru că, în prezent, spre deosebire de perioada comunistă, ceea ce s-a “moştenit” nici măcar nu s-a dus mai departe, ci s-a distrus. Jumătate din companiile menţionate doar până acum sunt deja file de istorie. Şi aici apare o întrebare. Oare care a fost cel mai prost regim din ultima sută de ani. Cel comunist ori cel actual?

 

 

 

 

În fine, în cele din urmă rivalitatea dintre Malaxa şi Auschnitt, s-a tranşat în favoarea celui dintâi, administratorul delegat de la Reşiţa a ajuns în închisoare, fiind eliberat de Antonescu după abdicarea lui Carol al  II - lea. După care cei doi au emigrat, rând, pe rând, în Statele Unite, iar urmaşii lor au uitat de vendeta înaintaşilor şi au cerut împreună despăgubiri pentru fabricile confiscate de statul român.

 

 

 

 

Moştenitorii lui Malaxa au primit titluri de despăgubire de 622,5 milioane de lei pentru Faur, 384,7 milioane pentru Republica şi 73,3 milioane pentru acţiunile deţinute la Reşiţa. Urmaşilor lui Auschnitt li s-au dat 37,7 milioane de lei pentru acţiunile de la UDR.

 

Primul autoturism românesc a apărut în 1945, dar a a fost “exportat” cu tot cu uzină la ruşi

 

Discuţiile despre Malaxa si Resiţa pot continua pentru că el a construit, în 1945, primul autoturism românesc care îi purta numele. Automobilul proiectat de ingineri şi tehnicieni de la uzinele Malaxa din Bucureşti şi IAR Braşov avea un motor cu 3 cilindri, răcire cu aer, dezvolta 30 de cai putere şi consuma 10 litri de benzină la 100 de kilometri.

 

 

 

 

Din păcate ruşii au “împachetat” problema şi au transferat-o la ei în ţară şi pâna la apariţia Dacia aveau să treacă mai bine de 20 de ani, timp în care automobilului lui Malaxa se putea bate lejer cu Volkswagen, Fiat sau Ford.

 

 

 

Ba între timp uzinele Dacia Piteşti s-au şi listat la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) pentru a se delista după achiziţia de către francezii de la Renault.

În aşa fel încât din Bursa zilelor noastre nu mai înţelegi mai nimic. Companiile nu pot fi grupate pe domenii. Prea puţin din puţina economie naţională ce a supravieţuit marelui jaf post comunist e cotată. Atunci când bursa nu se numea BVB, ci Bursa de Efecte, Acţiuni şi Schimb Bucureşti, companiile listate erau suficient de multe, încât să se poată împărţi pe domenii: bancare, petrolifere, miniere şi foraj, industria metalurgică, industria forestieră, societăţi de asigurări, societăţi de comunicaţie şi de transport, industria chimică, industria alimentară şi diverse, industria hârtiei şi tipar, industria construcţiilor şi anexe.

Iar instrumentele cu venit fix aveau trei secţiuni: împrumuturi interne, împrumuturi externe, obligaţiuni şi scrisuri. Şi, atenţie!, se organizau licitaţii şi pentru acţiunile necotate.

 

 

 

 

În momentul de faţă, în România, sunt autorizate să funcţioneze 40 de bănci. În 1928, 45 erau doar băncile cotate la bursă, care realizau cel mai mare volum de tranzacţii de pe piata de capital (46,93% din total). Iar dacă întrebi orice bancher contemporan care conduce o instituţie de credit membră a unui grup internaţional de ce nu e cotată banca pe care o conduce la bursă, te trimite la plimbare, spunându-ţi că e listată banca-mamă. Chiar dacă băncile româneşti rămân din ce în ce mai mult la mâna pieţei autohtone şi a economisirii de aici. N-ar fi logic ca băncile să se capitalizeze pe seama emisiunii de acţiuni şi a emiterii de bonduri pe piaţa locală?!

 

 

 

 

La noi insa, care avem o economie atât de politizată, e greu de discutat de logică şi aşteptări raţionale, şi aşa se face că băncile, dar şi alte societăţi cu capital străin, nu apar la cota bursei şi astfel nu avem niciun indiciu privind valoarea de piaţă a respectivei afaceri din România. Ceea ce face ca argumentul adus de bancheri să fie greşit, deoarece absenţa valorilor de piaţă pe componentele unui conglomerat nu face decât să îngreuneze determinarea acestei valori la nivelul grupului. În esenţă, aici este vorba de ceea ce economiştii numesc „problema calculului economic”.

 

 

 

 

Cu cât avem mai puţine pieţe şi valori de piaţă, cu atât devine mai dificil să calculăm profiturile/pierderile. La limită, dacă întreaga economie ar aparţine unei singure firme (sau statului), calculul ar fi imposibil de făcut. Iar motivul prezentat de bancheri nu are oricum susţinere, pentru că în Polonia subsidiarele băncilor străine nu doar că-s listate, dar şi emit obligaţiuni pe piaţa locală.

Bineinteles ca se va spune ca sunt si banci din Romania care au emis - in cele din urma - bonduri pe piata autohtona. Nu vreau sa discut nici de intarzierea cu care au facut-o nici de cantitatea nesemnificativa de titluri emisa, care dau impresia ca institutiile de credit au lansat obligatiuni doar ca sa se bifeze ca si romanii pot, ci altceva e important. Au emis cumva bancile romanesti obligatiuni pentru a finanta proiecte noi,  ori pentru a le refinanta pe cele vechi? In masura in care au apelat la bonduri numai pentru a lungi lantul de la ghiuleau deja prinsa de glezna, atitudinea lor n-are legatura cu dezvoltarea, asa cum s-a vazut la polonezi.

 

 

 

 

Mai bine s-ar recunoaşte că orice listare sau emisiune de bonduri înseamnă transparenţă şi să te laşi judecat de piaţă. Iar când local sau regional vrei să obstrucţionezi piaţa, ne dăm seama de apropierea între sloganul fesenist „Nu ne vindem ţara” şi cel liberal „Prin noi înşine”, pentru că protecţionismul lipseşte economiile de capitaluri din exterior, care alimentează productivitatea şi bunăstarea. După care, cu capitaluri descurajate ce să vezi? Economia trece printr-o criză profundă.

 

„Nu ne vindem ţara” un fel de „Prin noi înşine”

 

Şi totuşi, în perioada interbelică, spre deosebire de cea actuală, când „Prin noi înşine” punea bariere capitalului străin, capitalul românesc era stimulat prin intermediul pieţei de capital, pentru că cele mai importante companii şi sectoare erau cotate la bursă. Asta permitea ca proiectele pe termen lung să se finanţeze prin emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni. Nu cum se întâmplă astăzi când puţinele resurse disponibile sunt atrase şi distribuite de bănci.

 

 

 

Instituţiile de credit se substituie, practic, pieţei de capital, dar cu riscul de a plasa pe termen lung banii atraşi pe termen scurt. Şi fireşte că nimeni n-are vreo obiecţie să se acorde credite ipotecare, însă pentru a le atribui pe două-trei decenii trebuie să le securitizezi, adică să împarţi riscul cu piaţa de capital.

 

 

 

 

Piaţă care intră în contact cu fonduri mutuale şi de pensii, ori cu societăţi de asigurări. Iată, deci, cine trebui să ofere bani de investiţiii, cei care-i atrag pe termen lung. Fiindcă normal ar fi ca băncile să se limiteze în a furniza capital de lucru, care se corelează cu scadenţele scurte de la depozite, nu să finanţeze portofolii de active imobiliare.

Exact aşa se întâmpla în perioada interbelică. Dar deosebirea fundamentală între „epoci” e dată de faptul că atunci se putea vorbi de un stat capitalist. Acum, cei care au luat puterea politică au făcut-o pentru a dicta economicului, ca-n comunism. Şi pentru că funcţionăm într-o economie dominată de monopoluri şi oligopoluri, create de politici discreţionare, nu avem nici piaţă de capital.

 

 

 

 

Sigur că pentru a ascunde că totul e reglat administrativ, ne-am prefăcut că putem avea pieţe pentru a-i păcăli pe cei care ne-au băgat în NATO şi UE. Acum însă, când e la moda să se vorbească de eşecul pieţelor, repetăm şi noi după corul european că nu-s bune, chiar dacă n-am avut niciodată.

 

 

 

Aşadar băncile din prezent - din care doar trei sunt cotate la bursă - suferă sub greutatea creditelor neperformante acordate, pentru că nu era rolul lor de a da din depozite atrase cu lunile, împrumuturi cu anii. De investiţii se ocupă piaţa de capital. Dar ştiţi ce spuneau bancherii când erau întrebaţi cum de pot atribui credite pe 20-30 de ani, dacă n-aveau un orizont la fel de lung de prognoză? Toată lumea face la fel!

 

 

 

 

E drept că nu doar în România, ci în toate ţările unde statul a „fabricat” excedent de lichiditate s-au finanţat portofolii de active imobiliare. Dar dacă în momentul de faţă băncile înregistrază pierderi enorme şi se întorc la activitatea de bază, care e finanţarea comerţului, se observă cum ignorarea pieţei de capital se răzbună pe politicienii care s-au amestecat în economie.

 

 

 

 

Iată ce nu scrie pe titlurile de proprietate sau de credit înşirate în rame cu geam ce reflectă lumina în ochii clienţilor snobi. Problema e că atunci când respectivele hârtii se tranzacţionau nu erau simple tablouri, ci formau o piaţă.

---

• Curentul nu se ieftineste datorita reducerii ponderii certificatelor...

  < Prev
• Republica Sovietica Bavaria

  Next >