De ce nu recunoaște nimeni că tot răul ni se trage că s-a furat mult în plină criză?

Istoria se repetă, deși Seneca spune: A greși e omenesc, dar a persevera (în greșeli) e diabolic. Prima oară a greșit, în 1933, guvernul național-țărănist (creștin și democrat) care a impus o curbă de sacrificiu ce s-a soldat - după suspendarea indemnizației de chiriei și a alocație de scumpete - cu reducerea salariilor muncitorilor cu 25% și cu greva de la Grivița, “acompaniată” de sirena lui Vasile Roaită.

Dar, Guvernul care a perseverat e cel din zilele noastre, ce s-a revendicat, în cele din urmă, a fi popular (tot creștin-democrat). La fel ca în anii ’30, el a renunțat la politica “porţilor deschise”. Adică, în loc să relaxeze fiscalitatea ca să vină investiții străine, a tăiat salariile cu 25% și a propulsat statul în postură de prim investitor.

Asemănările între trecut și prezent în tratarea inadecvată a crizelor nu se opresc însă la curbele de sacrificiu, fiindcă și în interbelic statul a contractat credite, în loc să meargă pe mâna privatizărilor și a investitorilor străini.

În 1931-1932, el a angajat împrumuturi noi de 1,84 miliarde de franci francezi, 70 de milioane de franci elvețieni și 5 milioane de florini olandezi. La fel ca în perioada de după 2009, când datoria publică s-a triplat.

Și similitudinile nu se opresc aici. Știm cu toții că România are o tradiție inflaționistă, cu rădăcini interbelice, dar țara noastră nu se poate lăuda doar cu această “datină” ce ține de un deficit structural persistent, ci și cu obiceiul de a face arierate.

În aprilie 1933, se emiteau “Bonurile de impozite 4%” pentru lichidarea datoriilor arierate anterioare exercițiului 1932. Iar Mircea Vulcănescu, directorul Datoriei Publice, explică de ce se împrumută statul “pe sub mână de la cei cărora le cere mărfuri și servicii fără plată imediată”. Pentru că “în împrejurări trecătoare, de forță majoră” se poate ajunge la soluții în care “recursul la credit e deghizat”.

Din câte se vede, popularii de ieri și de azi au refuzat să ia în considerare spusele liberalului Eugeniu Carada, potrivit cărora vinovată pentru criză e “reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite”. Ei au preferat să reducă salariile, în loc să relaxeze fiscalitatea și să combată corupția. Iar asta nu doar că a dus creditele neperformante la nivel-record, ci a “răcit” și secvența economică.

Integrarea euro-atlantică e elementul de noutate față de anii ’30, dar noi, românii, avem nevoie să obținem nu o oarecare legitimitate economică prin intermediul înțelegerilor politice, ci expertiză, pentru a fi recunoscuți ca parteneri de afaceri de către europeni. Deci guvernele nu trebuie să taie salarii, ci să se preocupe de creșterea productivității, pentru că după câștigul de eficienţă, venit pe seama reformelor structurale, să participăm la diviziunea europeană a muncii.

Şi tare mă miră că aceia care-s acum la putere nu pun degetul pe rană. Ar putea să explice ca să înţeleagă toată lumea că atunci când se fură în plină criză şi se triplează datoria externă, se aplică o „curbă de sacrificiu” salariilor, se “încordează” fiscalitatea în paralel cu escaladarea neperformanţei creditului, nu are cum să se “moştenească” un cadru economic relaxat, care în loc să fie normalizat e înrăutăţit cu politica de Wage-led Growth în sectorul neproductiv. Şi fără să fie puse pe tapet toate aceste chestiuni se discută netransparent de necesitatea de a înăspri fiscalitatea în „context european”, deşi impozitele şi contribuţiile sociale au ajuns să reprezinte o treime din cheltuielile totale ale românilor, sunt duble faţă de acelea cu mâncarea, iar costurile salariaților cu taxele constituie 43% din totalul cheltuielilor, triplu față de cât plătesc pentru alimente.