"Toți suntem keynesieni acum" a devenit evident după ce intervenționismul de stat în economie a atins niveluri greu de imaginat în context pandemic. Dar tocmai de aceea e important să vedem cum a ajuns keynesianismul să reprezinte "ortodoxia absolută" a status quo-ului politico-economic contemporan.
Recitind "Keynes, Omul", a lui Murray Newton Rothbard, explicația succesului economistului britanic e că le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali "de curte", bancheri și mari corporații. Keynes a ajuns la putere oferind puterii instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun.
"El poseda inteligența tactică de a camufla vechile erori etatiste și inflaționiste printr-un jargon modern, prezentându-le drept ultimele descoperiri ale științei economice. De aceea, era capabil să țină pasul cu valul imens al etatismului și socialismului, al economiilor planificate centralizat. Keynes a eliminat vechiul rol al teoriei economice ca mijloc de perturbare a planurilor inflaționiste și etatiste, conducând o nouă generație de economiști spre putere în lumea academică", scria Rothbard.
În sfârșit, poate cel mai spectaculos diagnostic pus de Rothbard lui Keynes e "ura de clasă" pe care acesta o manifesta față de burghezie, similară sub multe aspecte cu cea a socialiștilor, însă dintr-o condiție diametral opusă celei de proletar, cea de feudal, de aristocrat wannabe. Ură care a reprezentat motorul multora dintre erorile sale fundamentale: "(...) există un subgrup de consumatori, o problemă eternă pentru umanitate: nesuferiții de burghezi care economisesc, practicanții solidelor virtuți puritane ale economisirii și chibzuinței, pe care Keynes, aspirantul la clasa aristocratică, i-a disprețuit toată viața. (...) Însă Keynes, printr-un exercițiu de prestidigitație, a negat legătura evidentă între economii și investiții, susținând că, dimpotrivă, între acestea nu există nici un fel de relații. De fapt, susține el, economisirea reprezintă o frână pentru sistem: «drenează» fluxul curent de cheltuieli, generând, astfel, recesiune și șomaj. De aceea, Keynes a fost în stare să condamne economisirea, la fel cum făcuse Mandeville la începutul secolului al XVIII-lea."
Dar poate că cea mai bună concluzie despre el o trage însuși Keynes: „Dobânda de astăzi nu răsplătește niciun sacrificiu autentic, după cum se întâmplă și în cazul rentei. Deținătorul de capital o poate obține deoarece capitalul e limitat, la fel ca terenul proprietarului de pământ Dar, deși pot exista motive intrinseci pentru deficitul de pământ, nu există pentru cel de capital.” Prin urmare, „am putea urmări în practică … o creștere a volumului de capital până când acesta încetează să fie rar, astfel încât investitorul fără funcționalitate [rentierul] să nu mai primească bonus”.
Cele mai vizionate
Ultimele
-
"Da’ dobanda, cat e dobanda? Dincolo era mai ieftin!"
(Stiri) 9 Oct 2014 -
Americanii rezolvă, europenii caută vinovați de serviciu
(Analize) 18 May 2016 -
Antipesedismul de paradă a creat falşi politicieni de dreapta
(Opinii) 19 Dec 2016 -
Banca centrală trebuie să prevină riscul european al dării în plată, cu ajutorul instanţelor internaţionale
(Opinii) 2 May 2016 -
Ce reprezinta si cum se calculeaza PIB-ul?
(Stiri) 6 Sep 2014
Leave your comments
Login to post a comment
Post comment as a guest