Nu e necesar să inhibi achiziţia de active neproductive, ci să stimulezi investiţiile în active productive

Haideți să pornim din nou de la împăratului roman Vespasian, care a construit la Roma latrine publice (vespasiene) pentru care a perceput taxe de folosire, și de la succesorul său Titus, care când și-a întrebat tatăl cum poate să strângă taxe din așa ceva, i s-a răspuns cu celebra expresie: Banii n-au miros.

Expresie pe care politicienii din România se pregătesc să o aplice fără complexe, în loc să se preocupe de reducerea deficitului structural și să-și creeze spațiu fiscal pe seama lărgirii bazei de impunere.

Dar dacă tot au pus ei indexul pe case, maşini şi alte simboluri ale luxului, e bine să-şi extindă cercetarea asupra a tot ceea ce deţin cei care n-au bască.

Taxa pe pălărie li s-a perceput celor avuți din Marea Britanie, cărora, după ce li s-a impozitat numărul de ferestre, s-a trecut la acoperământul care le arăta statul social, așa cum sunt SUV-urile în ziua de azi.

Regele William al III-lea a decis să taxeze ferestrele pentru ca cei ce dețineau averi să nu se mai poată eschiva de la plata impozitelor. Toate casele plăteau o taxă fixă de 6 şilingi pe an, iar cele cu 7 sau mai multe, o sumă suplimentară. De aceea observăm încă în Regatul Unit locuințe cu ferestrele zidite!

Iar după ce li s-au impozitat britanicilor ferestrele s-a trecut - între 1784 și 1811 - la pălării. Se presupunea că bogații aveau un număr mare de pălării scumpe, în timp ce săracii dețineau una singură, ieftină. Pentru pălării sub patru șilingi se plătea o taxă de trei pence. Pentru cele ce costau între patru și șapte șilingi - șase pence și un șiling pentru cele între 7 și 12 șilingi. Pentru pălăriile scumpe, de peste 12 șilingi, taxa era de doi silingi. S-au dat amenzi mari purtătorilor de pălărie care nu plăteau taxa și riscau pedeapsa cu moartea cei ce falsificau timbrele de venituri din taxă.

Trecând în revistă impozitele „domestice” ale epocii, taxa pe fereastră a fost impusă în 1697, scoasă abia în 1851 și a funcționat împreună cu impozitul pentru jocul cu zaruri (1711-1862), pe almanah (1711-1834), tapet (1712-1836), cărămidă (1784-1850), cel pentru mănuși (1785-1894), pudră (1786-1869) și parfum (1786-1800).

La noi, impozitarea numărului de ferestre şi-a găsit corespondenţa în „celebra” taxă pe scaun. Dar mai important de remarcat e că dacă o taxă aberantă introdusă în secolul XVII a durat 150 de ani, acum, la actualul nivel de educaţie, dacă continuă apariţia unor astfel de impuneri, care ar trebui să fie reacţia, să nu le acceptăm sau să le tolerăm o perioadă mai scurtă? Pentru cine nu găseşte răspunsul, să caute pe Google.

Asta cu precizarea că poate n-au înţeles, nu e necesar să inhibi achiziţia de active neproductive, ci să stimulezi investiţiile în active productive!