Deciziile politice iraționale, pot genera anticipații raționale?

Am două întrebări. Cum se împacă calculele privind creşterea PIB potențial cu o stare generală de neîncredere? Se poate vorbi de o rată naturală a dobânzii în plină relaxare cantitativă (quantitative easing – QE)?

Pun pe tapet aceste două chestiuni, fiindcă putem discuta de dinamica PIB doar atunci când se mișcă ceva, nu când oamenii sunt paralizaţi decizional. Și, totodată, e greu de presupus că ar fi ceva natural într-o rată negativă a dobânzii, când rolul acesteia e de a opri risipa, de a permite o alocare eficientă a resurselor.

Aşadar, adăugarea sintagmei potenţial la PIB sugerează că oamenii se apucă de ceva, cu mai mare sau mai mică intensitate, nu că nu le arde de nimic, pentru că politicienii, în loc să le micşoreze taxele, ca să creeze “spaţiu” pentru consum, le oferă temporar lichiditate.

Cele arătate până acum rezonează cu teoria formelor fără fond. Fiindcă nu poţi face modelare pe organisme inerte. Atunci când ai împrumutat bani de la propriii cetăţeni, pentru ca mai apoi să-i iei de tot cu taxe, ca să li-i plimbi un pic pe la nas cu QE, dar fără să li-i înapoiezi, nu poţi pretinde că le-ai furnizat econometriştilor materie primă pentru modele.

Ca să revedem întregul context, mărimea impozitelor a declanșat criza din 2008, însă politicienii, în special cei din Europa, n-au înțeles asta și au majorat accizele până când au ajuns să fie foarte aproape de a înregistra o replică a cutremurului din urmă cu 8 ani.

Când a izbucnit criza, deci, și s-a restrâns cererea, clasa politică, în loc să redimensioneze accizele în funcție de fazele ciclului economic, le-a crescut.

Adică, politicienii au supraaccizat carburanții ca să protejeze o resursă rară, până când scăderea consumului a făcut să devină abundentă. Ceea ce vădește o decizie aberantă, pentru că poate să scadă oricât preţul petrolului, să devină chiar negativ, precum prețul banilor, că benzina se ieftineşte modic.

Într-o exprimare concisă, consumul redus de carburanţi de acum arată cât de mare e neîncrederea în politicieni.

Ei au încercat să amâne manifestarea tensiunilor ce trădează neîncrederea în ei cu ajutorul a diverse forme de inflație, precum QE. Și acum se profilează un “episod” recesionist mai puternic decât în 2008, deoarece criza izbucnită atunci nu a fost tratată corect.

Majorările de taxe și QE au indus mai multă neîncredere. Iar soluţia de ieşire e taman pe dos. Abia când prețurile vor fi suficient de mici, şi în această categorie intră şi taxele, abia atunci se va întrezări ieșirea din criză. Asta pentru că, în prezent, avem alocări dezechilibrate între sectoare.

Şi în momentul în care prețul se va reduce vor fi eliberate resurse către alte domenii, în condițiile în care reluarea funcționării organismelor economice și restabilirea încrederii se vor vedea doar după realocarea resurselor și reechilibrarea sectorială.

E clar. În situația în care nu se discută de o ieșire din criză, ci de prelungirea ei, avem o problemă cu reperele economice reale și cu faptul că politicul acționează împotriva lor.

Cu alte cuvinte, dacă politic se dorește ancorarea unor repere economice care nu-și găsesc corespondentul în realitate, în ce măsură pot genera acestea anticipații raționale?