Fondurile europene compensează lichiditatea furată în criză

Putem observa că în locurile unde ni se bagă cu obstinență bonul fiscal în buzunar berea s-a scumpit, la fel și camera de hotel, deși era limpede că atât cârciuma cât și locul de cazare stăteau prost față de cele ale vecinului bulgar. Și mai poate fi reamintit, în plină ofensivă împotriva evaziunii, că e bine să vedem cum albim economia fără a afecta capacitatea de supraviețuire a românilor.

Totuși aceste chestiuni cad în planul doi dacă ținem cont că principala problemă cu care ne confruntăm este suboferta de bunuri și servicii pe fondul îndatorării.

Și sigur că această chestiune merită aprofundată, și de aceea trebuie readus în atenție Ludwig von Mises, care explica într-una dintre prelegerile sale ţinute în Argentina anului 1958, la puţin timp după ce ţara sud-americană scăpase de Juan Peron, de ce e nevoie de investiţii străine. Pentru că, atunci când o ţară nu are suficient capital, de care depinde prosperitatea locuitorilor săi, singura variantă este să-l importe.

Britanicii au început primii să economisească, şi, după ce au acumulat capital, l-au investit. După care mai multe state au realizat că bunăstarea cetăţenilor lor e direct proporţională cu volumul de capital investit pe unitatea de populaţie.

E suficient ca un muncitor american să viziteze Italia natală ca să descopere că nu calităţile sale, ci condiţiile din SUA fac posibilă câştigarea unor salarii mai mari. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia natală, va descoperi că vizita în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi, care să-i permită să câştige mai mult decât concetăţenii săi.

Acestea fiind spuse, ajungem la România, care, în urmă cu un sfert de secol, avea o economie decapitalizată, după decizia lui Nicolae Ceauşescu de a achita datoria externă.

Din păcate însă, în loc să realizeze că economia a trecut printr-un proces amplu de dezinvestire, şi e necesar capital din afară pentru ca românii să se bucure de bunăstare, conducătorii politici postcomunişti au decretat: Nu ne vindem ţara! Iar în lipsa capitalului din străinătate s-a pus inflaţia. Adică, populaţia în loc să prospere cu intrări de capital din exterior a sărăcit ca să se „fabrice” capitaliştii autohtoni, conectaţi politic, ce au fost denumiţi baroni locali.

În istoria ultimilor o sută de ani, sunt trei perioade cu inflaţie ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cea de după primul război mondial, când ţara s-a mărit, urmată de aceea de la începutul crizei din anii ’30 - când străinii ne-au spus că ne dau capital, dacă mai întâi ne punem finanţele în ordine, şi atunci preţul aurului din etalon a crescut foarte mult - şi perioada de la începutul anilor ’90, în care oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.

Nu ne-am vândut țara occidentalilor, exact așa cum a procedat și Moscova, după care ne-am creat capitaliștii cu ajutorul programului de privatizare în masă. În 1992, s-au dat la o parte regiile şi, în baza legii privind privatizarea întreprinderilor de stat, celor cinci Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP) li s-au atribuit 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, câte 6% la fiecare. Ulterior FPP-urile au primit denumirea de SIF-uri (Societăţi de Investiţii Financiare) şi au ajuns la cota Bursei de Valori Bucureşti.

Adică, în loc să se coteze direct companiile naţionale s-au listat nişte vehicule, pentru a nu pierde politicul controlul asupra economiei, dar străinii să spună, totuşi, că România are economie de piaţă, că a devenit un stat capitalist.

La SIF-uri au fost iniţial acţionari oamenii muncii, deţinătorii de cupoane, cărora li se zicea, în comunism, că sunt proprietari, producători şi beneficiari, omiţându-se, cu bună ştiinţă, că nu de o aparenţă de capitalism sub control politic era nevoie, ci de capital. Iată de ce o grămadă de întreprinderi au rămas tot decapitalizate şi după privatizare, exact aşa cum erau în perioada în care aparţineau statului.

Iar asta nu-i tot, fiindcă celor 5 SIF-uri, li s-a alăturat un al 6 - lea, ce nu poartă aceeaşi denumire, ci i se zice Fondul Proprietatea. El a fost creat tot pe principiul să nu scape politicul hăţurile economiei

Deci, după ce că n-am fost în stare să atragem capitalul străinilor, am și decapitalizat mai mult ceea ce am avut. Şi cu mai puţin capital investit pe unitatea de populaţie, este evident că românii sunt mai săraci.

Și după decapitalizarea din timpul lui Ceaușescu și a celei din primele cincinale postcomuniste s-a mai și furat în vreme de criză. Poate că nu v-ați prins că de aceea au crescut taxele și s-au făcut deficite bugetare uriașe. Așa s-a încărcat economia cu impozite și ne-am îndatorat la nivel suveran și al menajelor.

Dacă se apucă acum cineva de bună-credință să corecteze ceva și să ceară un răgaz până când investiția generează lichiditate cu ajutorul unor taxe sau datorii, cei care le plătesc reacționează, fiindcă deja-s foarte înghesuiți. Cum să li se explice lor că unele sunt impozite puse pe bune și altele s-au folosit să se întrețină furtul?

Fondurile europene sunt utilizate, practic, ca să punem la loc lichiditatea care s-a “volatilizat” în criză. În acest context ne interesează oare să recuperăm prejudiciile de la cei care ne-au lăsat fără capital? Pentru că, o spun din nou, de aceea trăim prost, avem prea puțin investit pe locuitor.