ROBOR reprezintă o medie, una “legiferată”, iar între timp a mai apărut şi taxa pe lăcomie, care tratează băncile la fel. Dar instituţiile bancare - din păcate - nu pot fi băgate în aceeaşi oală.  O problemă la fel de importantă precum supraîndatorarea populației - “trădată” de cantitatea mare de credite neperformante - e segregarea din sistemul bancar. Cu alte cuvinte, băncile nu lucrează unele cu altele, nu au linii de finanțare, ceea ce le determină să fie permanent supralichide cu prețul afectării profitabilității.

Aşadar, ROBOR şi ROBID, corespunzătoare dobânzilor la plasamentele sau depozitele interbancare sunt medii stabilite de un nucleu reprezentativ, dar care constituie o treime din sistem. În partea “nereprezentativă” vedem bănci ce n-au linii de finanţare, plătesc pe resursele atrase peste media relevată de cei mari şi plasamentele pe care le realizează - activele - sunt făcute tot cu gândul de a nu rămâne ilichide. Cum taxa pe lăcomie nu e legată de profitabilitate, societăţile bancare mici sunt pe cale să devină victime sigure.

Ca o bancă de acest fel să poată supravieţui trebuie să aibă un management nemaivăzut şi produse croite pe nevoile lor, dar pe care piaţa nu le cere!

O mai spun o dată, taxa pe lăcomie tratează băncile similar, dar ele nu-s la fel. Iar faptul că o treime au fost la un moment dat cu capital grecesc nu a ajutat. Poate că dacă am fi avut investitori britanici sau americani lucrurile ar fi stat altfel.  Cert este însă că segregarea de linii la aceste bănci, considerate fără risc sistemic şi neparticipante la ROBOR, se va accentua. Ele, numeric, constituie mai mult de jumătate din total. Taxa pe lăcomie vine să le îngroape. Perspectivele sunt sumbre: în 20 de ani putem rămâne cu 10-12 bănci în România.

• H2O-Remember

  < Prev
• Se poate aplica online pentru a intra în masonerie?

  Next >