Snițel, pizza, napolitane - bunătăți din Europa socială

Pâine, din latinescul panis. Rimează cu carnis/carne, numai că prostește. De aceea e important să aflăm câtă pâine mănâncă românii. Multă, cam o franzelă pe zi. Spre jumătate din numărul lor de calorii e asigurat de cereale, faţă de un sfert în UE, ca medie. În Europa de Est, chiar și în Lituania sau Polonia - unde se consumă mai multe produse de morărit şi panificaţie - procentajul ajunge la o treime din totalul aportului caloric.

Dar, fiindcă tot am pomenit de Europa-Cea-Puțin-Mâncătoare-De-Pâine trebuie menționat că ceea se numeşte securitate alimentară e o cucerire de dată recentă și se realizează - când nu se intercalează făina în problemă - cu ajutorul amidonului inclus în salam.

De fapt, ideea le-a venit europenilor maturi. Când italienii și-au dat seama că n-au suficientă carne, n-au pus lângă ea doua felii de pâine, ci au făcut pâine cu carne, în loc de carne cu pâine, şi i-au zis pizza.

Iar austriecii când au văzut cât de mică se face bucata de carne când e pusă pe grătar au izolat-o între două bucăți de făină cu ou și i-au spus șnițel. Schnitzel e o friptură inflaționistă. Îți creează iluzia că mănânci mai mult, însă, e posibil, în funcție de specificul terasei, să mănânci chiar mai puțin. Deci șniţelul, sau Schnitzel-ul ori Jnitzăl-ul, e o friptură relaxată cantitativ: QE steak.

Dacă mai introduci și salam în calzone, care, după cum am stabilit, nu prea e carne pură, rezultă multă-multă pâine în dauna cărnii. Sau când alternezi pâinea cu ciocolata o numești napolitană, care-i - în ciuda denumirii - o invenție mai degrabă austriacă decât italiană. Nu vreau să intru în zona wurst-ilor nemţeşti, a cartofilor prăjiți franţuzeşti, a pârjoalelor moldoveneşti şi a micilor, care au pus bazele fast food-ului.

Important e că oamenii, cu din ce în ce mai mult junk food consumat, se încolonează și merg unde-s mânaţi. Deși nu realizează că țin post şi pretind că n-ar fi vegetarieni/vegani, ei își micșorează constant consumul pentru că introduc alimente din ce în ce mai puțin bogate în proteine, ca să permită clasei politice să socializeze pierderile.

Românii sunt cei mai mari consumatori declarați de pâine, care prostește, trăiesc într-o țară gestionată după scenarii de avarie, în care nu-și amintesc dacă a fost vreodată cererea necartelizată. Dar nici ceilalți europeni, chiar dacă nu-și dau seama, nu-s foarte departe de contextul de la noi, într-o Uniune socială care administrează sărăcia.