În editorialul  “Statul bau-bau” discutam de entitatea care pretinde monopolul asupra violenţei legitime. Dar m-am înşelat, nu avem un stat bau-bau, ce substituie încrederea cu frica, ci unul hau-hau, care apelează la propagandă. Diferenţa între bau-bau şi hau-hau e că cel de al doilea stat are nevoie de alegeri şi de un „corp de balet” televizat, ce lucrează pe partea emoţională. Adică, nu de dezbatere de idei şi presă raţională, care să scrie că se majorează preţurile ca să se mărească încasările fiscale şi astfel se poate declara oricât că nu cresc taxele, e ca şi cum s-ar întâmpla, deşi accizele, puse pe mărfurile cu cerere inelastică, s-au dus în sus.

De fapt, pandemia vine mănuşă statului hau-hau. Cum ar fi fost să se ocupe de etern amânata reformă structurală? Şi-ar fi pierdut brusc entuziasmul şi priceperea? E mai comod să fie abandonate dezideratele de stat capitalist şi economie de piaţă, la care ne căznim să trecem de mai bine de 20 de (bruc)ani? Ştiţi cum se zice: Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, lasă pe altă dată, poate nu mai e necesar!

Ca un rezultat al acestei restructurări economice „soluţionate” prin ignorare am ajuns ca aproape fiecărui salariat să-i corespundă un pensionar. Acesta se vede că n-ar fi doar un stat hau-hau, ci şi unul înţelept. Cu câţi bătrâni cu bărbi albe false are România ar putea inunda piaţa europeană cu exporturi. Ciudat e că atunci când se discută de acest raport pensionari - salariaţi nu se pomeneşte nimic de media UE, ca să nu se vadă că suntem fără egal.

După taxare şi plata contribuţiilor sociale, salariaţii cheltuiesc cam la fel ca pensionarii, ceea ce înseamnă că-i aşa cum scrie în Constituţie, România - fără a mai avea sintagma de socialistă înainte - e un stat social. Când o avea nu era, deoarece unui pensionar îi corespundeau  4 salariaţi, cum trebuie să fie raportul în statele sănătoase.

Sigur că fără ca guvernul să se ocupe de deficitul structural şi economia de piaţă, cu taxe şi contribuţii ce întreţin raportul de 1 la 1 pensionari - salariaţi, gradul de dezordine al sistemului scade. Nu se mai produc evenimente ce au legătură cu pieţele şi cu mâna invizibilă teoretizată de Adam Smith, pentru ca din competiţie şi pe baza urmăririi propriului interes să rezulte bunăstarea.  Sistemul pierde entropie, încredere şi sărăcirea ordonată îndreaptă lucrurile spre colectivism: statul comunist.

Oare din acest motiv spun libertarienii că nu au nevoie de stat? Ei oricum n-aveau, mai importanţi sunt ceilalţi, ce se uită spre statul din Constituţie, care socializează incapacitatea de a conduce a politicului.