Din nou despre mismatch

Finanțarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numește mismatch. Deci, drepturile (creditele) și obligațiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeași maturitate. Dacă însă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferența reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare.

Sigur că ulterior se încearcă o reechilibare a situației pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei față de care au instituțiile financiare drepturi. Și nu ei sunt problema, ci aceia față de care au băncile obligații.

Altfel spus, pe fondul îngreunării poverii fiscale, deponenții nu mai vin cu bani la bancă. Ba chiar pleacă, în măsura în care au și ei obligații ce derivă din creșterea taxele. Motiv pentru care nu se poate echilibra scadența activelor cu cea a pasivelor. Măsurile proaste luate fac să se ajungă la echilibru greu și târziu.

Făcând recurs la istorie, în perioada de free banking din Statele Unite, mismatch-ul s-a văzut foarte repede și atunci au apărut băncile centrale ca împrumutător de ultima instanță.

Totuși lichiditatea furnizată de autoritățile monetare n-a rezolvat problema, deoarece termenul la care a fost oferită era mai scurt decât scadența creditelor. În acel moment, băncile centrale le-au impus celor comerciale să dețină titluri de stat, cu risc zero, dar nici această inițiativă n-a avut rezultatul scontat. Nu degeaba spun manualele de economie că nu trebuie să mărești taxele pe timp de criză, fiindcă majorarea induce neîncredere.

Ceea ce sugerează că ratingul suveran nu ține cont de nivelul de corupție. Deci, nu există o corelație între execuția bugetară și rating.

Politicienii ar trebuie să fie primii interesați să anihileze criza, dar în loc să relaxeze fiscalitatea încearcă să reinstaureze forțat încrederea, cu ajutorul reglementăriilor făcute de alții, în speță în sectorul financiar, după cum sugerează FMI.

Deși oamenii politici n-au educația necesară pentru a sesiza pericolele, pentru că atunci când pun umărul la o astfel de construcție fac abstracție de corupția generată de ei. Și conferă titlurilor de stat risc zero, omițând că banii atrași prin aceste instrumente merg spre obiective politizate, cu o mare “încărcătură” de corupție, dar care nu e văzută în dobânda plătită, deoarece ratingul nu ține cont de ea.

În fine, sintagma lui Milton Friedman potrivit căreia inflația-i o formă de taxare care nu e legiferată e una binecunoscută. Dar laureatul Nobel putea merge mai în profunzime și să spună că e o formă de sărăcire produsă de mismatch, intenționat.

Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflației și a altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuoși, ce economisesc, și față de care au băncile obligații să le fie subremunerate depozitele.