Ce i se întâmplă împăratului când încearcă să controleze prețurile?

Aduc adesea în atenție spusele regretatului profesor francez de origine română Florin Aftalion (23 iunie 1937, București - 19 iunie 2023, Velleron), care apreciază în cartea sa Economia Revoluției Franceze (1987) că politicienii s-au schimbat foarte puțin în ultimele sute de ani. Ei cred că problemele pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație. După care, nu văd consecințele politicilor nefaste și încearcă să controleze prețurile. Cu riscul altor consecințe dăunătoare: penurie, foamete.

La un moment dat însă, pe la sfârșitul lunii februarie a anului 2017, și Mary Starks, atunci economist-șef al Financial Conduct Authority (FCA) - autoritatea britanică de supraveghere comportamentală în domeniul serviciilor financiare - face un interesant recurs la istorie, la învățămintele care se pot trage din controlul prețurilor și dă ca exemplu “experimentul” lui Dioclețian și controlul chiriilor în Statele Unite, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Împăratul roman Dioclețian (244-311), confruntat cu inflația, emite în anul 301 celebrul Edictum de Pretiis Rerum Venalium prin care stabilește limite de preț la peste 1.000 de produse, dar și salarii maxime pentru cei ce produc bunurile. Aceia care nu respectă reglementările și fac stocuri pentru speculă riscă pedeapsa cu moartea. De asemenea, nu doar negustorii, ci şi cumpărătorii ce acceptă prețuri mai mari decât cele din mercurialul lui Dioclețian au la fel de suferit.

Astfel, un sextarius de vin de cea mai bună calitate nu poate depăși 30 de denari, în timp ce aceeași cantitate de bere celtică sau panonică e plafonată la 4 denari (sau la doi în cazul berii egiptene). Salariul zilnic al unui conducător de măgari ori de cămile e limitat la 25 de denari. Iar un notar poate încasa cel mult 10 denari pentru emiterea unui document. 75 de denari se pot pretinde în cazul pantofilor unui soldat și 100 pentru cei ai unui senator. Un ghicitor în palmă sau în stele poate câștiga maximum 25 de denari pe zi.

Edictul privitor la prețul mărfurilor duce la înrăutățirea situației economice. Potrivit apologetului creștin Lactanţiu, consilier al împăratului Constantin cel Mare, Dioclețian se hotărăște “să reglementeze prețurile la toate bunurile vandabile“. Ceea ce duce la vărsare de sânge pentru lucruri neînsemnate și oamenii nu mai vin cu mărfurile la piață, întrucât nu obțin un preț rezonabil. Și asta sporește atât de mult penuria, încât după ce mulți sunt uciși pentru nerespectarea legii, actul normativ se revocă.

Starks pune pe tapet ideea că în condițiile în care prețurile nu țin cont de cerere și ofertă și nici de costurile de transport, nu durează mult până când piața neagră înfloreşte.

Un episod similar e cel legat de controlul chiriilor în Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mary Starks precizează că deși înghețarea chiriilor e în favoarea persoanelor din locuințe, reglementarea micșorează oferta și reduce stimulentele pentru construirea altor imobile, cu consecințe asupra chiriilor în sectorul nesupus controlului, ce se majorează. Potrivit doamnei Starks: “la fel ca în vremea lui Dioclețian, controlul prețurilor duce la exprimarea forțelor pieței în alte forme, cum ar fi acelea în care proprietarii încasează bani «la negru» și instituie comisioane mai ridicate pentru semnarea contractelor”.

Economistul britanic atrage atenția în cheia lui Aftalion că politicienii s-au schimbat foarte puțin în ultimele sute de ani, că “…de cel puțin 1700 de ani controlul prețurilor exercită atracție asupra celor ce stabilesc politici”.

Privind prezentul, se observă că nu s-a învăţat mai nimic din cele întâmplate în vremea lui Robespierre, a împăratului Diocleţian ori a preşedintelui democrat Franklin Delano Roosevelt.

Bine că şi-au dat seama că plafonarea/mercurialul duce, în final, la penurie şi ceea ce se poate bate cu preţurile e o ofertă bogată comuniştii, în frunte cu Ana Pauker, care ia cuvântul la o întrunire tovărășească din anii ’50 și zice: “Scumpetea este mare, speculanții își fac de cap (...) dar să ne fie clar că unul dintre mijloace cele mai eficace de ieftenire a bunurilor este înmulțirea lor”.

De aceea, revin cu întrebarea simplă care mi se pune frecvent, în speranţa că nu ştiu să răspund: Ce este reforma structurală? E ceea ce faci ca să ajungi la afirmația Anei Pauker, gestionând excedentul, nu deficitul!